[Lucemferre]

Deci să renunţ să mă călăuzesc după Sfânta Scriptură şi să am ca reper sfânta Tradiţie (Patericul, Scara etc)? Trăirile mele nu or fi duhovniceşti, dar nici de încântare de sine şi de mândrie, că nu mă simt important. Pur şi simplu îi mulţumesc lui Dumnezeu că exist. Ar trebui să urăsc că exist? Crede-mă, nu vorbeam din articole scrise la repezeală pe site-uri de psihologie de baltă când am menţionat depresia. Am cultivat ura de sine atât de mult, încât doi ani m-am luptat cu o depresie în adevăratul sens al cuvântului. Oi fi înţeles-o (frica) eu prost, nu contest (ba chiar asta şi cred că s-a întâmplat), dar nu mai vreau să retrăiesc vreodată clipele în care mă simţeam inutil şi lipsit de orice valoare. Îi vedeam pe toţi mai buni ca mine, pe cei de la biserică (cum faceau metaniile şi câtă smerenie păreau că arată ) mai evlavioşi ca mine şi mult mai sporiţi duhovniceşte; consideram că sunt lipsit de orice talent şi că orice pot face eu, poate face altul mai bine ca mine. Zici tu că am o părere foarte bună despre mine, dar nu e chiar atât de bună (că cicatrice tot rămân). Am ieşit din această stare tocmai făcându-mi din cunoaştere un scop (de fapt, la profilul meu de pe site, primul dintre interese este cunoaşterea). Deci nu suntem chiar pe lungimi de undă diferite.

În fine, 1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;

De cunoştere se poate sătura omul la un moment dat (atunci când îşi pierde, dacă cumva îşi pierde, interesul pentru domeniul respectiv), dar de răspuns la dragoste, niciodată.
Apostolii l-au cunoscut pe Dumnezeu (sau să mă îndoiesc şi de asta?) şi au ajuns la concluzia că dragostea primează.

Lipsit de importanţă: în cadrul afectivităţii, pe lângă afecte, se înscriu şi sentimentele, şi pasiunile (nu în sensul vulgar). Afectele într-adevăr sunt pornirile pătimaşe (furia, extazul, erotismul).

Şi da, cunoaşterea e punctul de plecare în lupta pentru mântuire. Cunoaşterea lui Dumnezeu, că altfel nu se mai chinuiau Apostolii să-L propovăduiască atât dacă considerau inutil să-L afle lumea pe Hristos. Dar dacă cunoaşterea e punctul de plecare, dragostea e penultima "staţie" (până la mântuire). De ce ne oprim la dragoste? Răspunde Sf. Apostol mai sus, în fragmentul din Epistolă.