[Traditie1]

Credința e de fapt alcătuită din mai multe credințe și cel puțin în unele cazuri, aceste credințe sunt iluzorii și nefolositoare. Credințele sunt doar intuiții care pot sau nu să corespundă adevărului. Credința nu este cunoaștere, nici adevăr. O credință este utilă este dacă ea ne duce la ceva bun, dar în sine credința e nimic, o simplă convingere, o teorie la care aderăm. Credința în Dumnezeu e utilă fiindcă ne deschide Lui, putând dobândi mai multă cunoaștere. Ateismul e o atitudine greșită fiindcă omul se închide față de această sursă a cunoașterii care este Dumnezeu. Alte credințe de natură religioasă decât credința în Dumnezeu sunt în general dăunătoare, constituie prejudecăți care ne abat de la cunoașterea mistică directă, singura cunoaștere duhovnicească reală. Dacă tu crezi că știi ceva, asta te împiedică să cunoști cu adevărat. Ca să cunoști, trebuie întâi să faci abstracție de ce crezi.



Cunoștințele lumești nu pot fi decât benefice. Chiar dacă ele pot deruta individul, totuși îl dezvoltă, sunt superioare necunoașterii. Partea proastă e că oamenii, în goana după lucruri lumești, inclusiv după cunoaștere, se pierd pe sine și nu se mai regăsesc de obicei niciodată. Deci nu cunoștința în sine e dăunătoare ci faptul că a fost sacrificată rămânerea în sine, acea stare în care suntem conștienți de noi înșine și de restul lumii fără a face vreun efort.


Isihasmul, rămânerea în sine, e singura cale prin care omul se poate descoperi pe sine, pe Dumnezeu și lumea în mod nevătămător. Isihasmul, oferă atât păstrarea conștiinței de sine cât și deschiderea contemplativă spre Dumnezeu și spre izvorul Lui de cunoaștere. Această practică trebuie să aibă o continuitate permanentă, altfel omul uită iar de sine și de Dumnezeu, progresul duhovnicesc se risipește. Dacă această adunare lăuntrică primează, atunci omul poate face orice fără a se vătăma, inclusiv să acumuleze cunoștințe lumești. De fapt adunarea lăuntrică trebuie să fie cea care dictează renunțarea la o activitate sau efectuarea ei precum și alegerile pe care trebuie să le facem între mai multe variante. Precizez că prin "conștiința de sine" descriu o stare de regăsire și cunoaștere de sine care este ea însăși rodul petrecerii isihaste îndelungate și care nu poate fi înțeleasă de cei ce nu au experimentat-o.

Deci singura cale spre cunoașterea lui Dumnezeu este isihasmul. Dumnezeu nu poate fi cunoscut din cărți sau de la alți oameni, e ceva ce trebuie să experiem direct prin viață de contemplație, teoriile nu au nici o valoare, nici credința. Listele de virtuți și alte scrieri sunt simple teorii care nu ne ajută prea mult. Teama de Dumnezeu e singura care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu. Iar petrecerea isihastă, prin faptul că suntem permanent conștienți de Dumnezeu, ne adâncește progresiv teama de Dumnezeu, ne face să ajungem să ne controlăm cele mai mici manifestări, cele mai mici gesturi și gânduri, pentru a nu face nimic prin care am putea să-L supărăm. Și prin asta ne împăcăm cu Dumnezeu, devenim pregătiți de momentul morții și totodată ne modificăm structura psihoemoțională, despătimindu-ne și eliminând pericolul unor căderi în neascultare în veșnicie.


Totodată, în această stare Dumnezeu ne inspiră, ne face să înțelegem corect natura lucrurilor, a lumii, a sufletului. Cei care nu trăiesc în isihie ci împrăștiați în lucruri lumești nu sunt capabili să distingă această inspirație fină deoarece ei sunt mereu captivi gândurilor grosolane și false de la draci (dracii sunt proști), trec mereu de la un gând la altul. Prin regăsirea de sine oferită de isihasm, omul se ridică deasupra gândurilor și această ridicare îl face să devină receptiv lucrării harice, care în timp îi schimbă înțelegerea, i-o însănătoșește. Cei rătăciți sunt înșelați și mai mult atunci când văd că și alții sunt sub influența acelorași iluzii, adică spiritul de turmă constituie și el un factor de înșelare.