[mariamargareta]

294. Pucioşii propovăduiesc învăţăturile mincinoase denunţate de Apostolul Pavel în Epistola Întâia către Timotei (partea a II-a: oprirea de la căsătorie)

Fobia faţă de căsătorie ca taină a vieţii a avut pentru pucioşi aceeaşi tendinţă ascendentă de desfigurare a percepţiei ei, la fel ca şi fobia faţă de carne ca aliment care întreţine viaţa. Ambele au ajuns treptat să fie percepute ca surse sigure ale unor păcate monstruoase şi a unor degradări a sănătăţii întregii fiinţe omeneşti. La început însă, căsătoria era îngăduită şi chiar se practicau în mod curent căsătorii zise “creştineşti” între membrii sectei întemeiate de Verginica. Însăşi Verginica s-a căsătorit cu Nicolae Stoica. Totuşi, adepţilor le era inoculată sistematic o nostalgie faţă de castitatea pe care o oferea viaţa călugărească, aşa încât, treptat, îndemnurile pentru intrarea în monahism sau pentru “căsătoria albă” au devenit două alternative la căsătorie tot mai insistente. Totuşi, cei care voiau să se căsătorească nu erau opriţi, chiar dacă nu mai erau încurajaţi la acest demers:

“... Iată, pe cel ce vrea să se căsătorească nu-l opriţi. Pe cel ce nu vrea nu-l obligaţi, ca să nu fiţi judecaţi, căci căsătoria va merge până la judecată, până la sfârşit.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 14-05-1957)

Aşadar căsătoria nu era oprită pe vremea Verginicăi, dar cei care erau căsătoriţi deja primeau mereu îndemnuri ca să se înfrâneze cât mai des şi mai îndelung, iar în perioada posturilor abstinenţa lor trebuia să fie obligatorie şi necondiţionată:

“Nu este oprită căsătoria, dar cine are dragoste şi hotărâre să ajungă la sfinţi, aceia se opresc. Hotărâţi-vă fără îndoială. Nu mai vorbim de postul Crăciunului, al Paştelui, al sfinţilor apostoli şi al sfintei Mării. Într-un cuvânt, înfrânaţi-vă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 4-5-1958)

Tinerilor li se sugera însă că, deşi nu sunt opriţi de la căsătorie, ar fi mai înţelept pentru ei să rămână celibatari, pentru că vor veni pe pământ vremuri cu mare zbucium şi bătaie şi dărâmare, iar cei căsătoriţi le vor face mai greu faţă:

“... Cine vrea să se căsătorească, e liber să se căsătorească. Cine vrea să se mărite, să se mărite. Nu sunteţi opriţi, dar cine vrea să rămână aşa, bine face, că aşa vrea Tatăl Meu, că voia Tatălui Meu e să fiţi ca Mine. Fiţi înţelepţi, că bate vântul tare, tare, din toate părţile, să vă dărâme. Credeţi?” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 2 07-1959)

Căsătoria era tolerată deoarece era considerată “un rău necesar”, care pe de o parte îi domoleşte la fire pe creştini, împiedicându-i să se aprindă şi să caute desfrânarea, iar pe de alta este singura cale naturală prin care avea loc “naşterea de fii”. Ea este recunoscută ca fiind lăsată de Dumnezeu încă de la Facerea Lumii, ca “altoi de la Cel Înalt”, rânduit pentru perpetuarea speciei umane. Desigur că această “naştere de fii” nu era suficientă, ea trebuind a fi completată ulterior cu o educaţie duhovnicească temeinică şi riguroasă adusă pruncilor, singura care asigura desăvârşirea naşterii şi care dovedea că împreunarea soţilor nu a fost doar o patimă trupească şi atât, situaţie în care ar fi fost cotată automat drept “neînfrânare”:

“... Fiul Meu, pentru ce a venit la tine Dumnezeu? Pentru ca să-ţi îngăduie păcatul tău şi fărădelegea ta? Pentru ce este căsătoria? Acest altoi este de la facerea Celui Înalt, şi am zis, şi spun: naşteţi fii în duhul şi nu în trupul, căci altfel nu te voi chema creştin după legea Mea şi te voi chema creştin împotriva Mea. La acest cuvânt nu ne putem împăca, nu Mă pot împăca cu neînfrânarea ta.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat7-1-1966)

Verginica îşi instruia adepţii ca să nu transforme căsătoria lor într-o justificare pentru depărtarea de Dumnezeu, bărbatul împărţind în mod preferenţial iubirea sa pentru femeie în detrimentul iubirii de Dumnezeu. Dimpotrivă, familia era considerată o instituţie în care viaţa creştină se poate şi trebuie să fie mai întărită şi mai sudată, iar rugăciunea mai spornică, fiind practicată în comun de către soţi :

“Căsătoria nu este după voia sa, ci este după planul lui Dumnezeu. Nici un creştin să nu trăiască cu femeia sa după voia sa, şi să trăiască numai după voia lui Dumnezeu.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat7-1-1966)

Căsătoria era considerată “legământ sacru în faţa lui Dumnezeu” şi totodată o pavăză care-i ocroteşte pe soţi de tentaţiile aventurilor adulterine. Cei care ignorau legământul sfânt al căsătoriei erau aspru admonestaţi de către Verginica:

“Fiilor, ce rău vă stă petrecând şi curvind cu femei străine, din lume, voi, care aveţi legământ cu Dumnezeu la căsătoria voastră pe care aţi făcut-o!” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 8-12-1970)

Experienţa divorţului, prin care a trecut din păcate şi “vasul Domnului”, Verginica, este deplânsă şi considerată o adevărată “moarte” spirituală pentru fostul ei soţ, Nicolae Stoica. Un “Cuvânt”, construit prin februarie 1973 ca venind din partea lui “Dumnezeu”, exprimă adânca supărare a “cerului” pentru fapta reprobabilă a lui Nicolae Stoica. Acesta a părăsit-o pe Verginica lăsând-o nu numai fără sprijin material, dar şi cu o imagine publică extrem de şifonată, căci ea nu era o femeie oarecare, ci era considerată de adepţi “proorociţa Domnului”. Aceştia au fost sideraţi de o asemenea întâmplare neaşteptată. Cum de a fost posibil ca “Domnul” să o cunune pe Verginica cu acest tânăr, mai mic de vârstă cu 15 ani decât ea, care s-a dovedit ulterior a fi nu numai beţivan şi fustangiu, dar şi profund nerecunoscător faţă de binefacerile cu care l-a copleşit Dumnezeu prin acestă mezalianţă, numită la vremea ei “căsătorie creştinească”? Prins la înghesuială de evoluţia neaşteptată a faptelor lui Nicolae Stoica, “Dumnezeul” Pucios se spală pe mâini ca Pilat din Pont şi, în “Atotştiinţa Lui”, mărturiseşte sincer că “nu S-a aşteptat” ca Nicolae să se comporte chiar aşa. Oare nu-I promisese Nicolae că va avea grijă de “poorociţa” Verginica? Tocmai de aceea “Dumnezeul” Pucios l-a crezut pe cuvânt, şi de aceea l-a cununat cu ea; altminteri, Nicolae n-ar fi pupat el în veac această cinste. Acum s-a dovedit clar că “Dumnezeul” Pucios a fost păcălit , pentru că “duhul rău a fost mai şiret şi l-a înşelat” (şi pe Nicolae, dar şi pe El, care l-a creditat):

“... Iată, sunt supărat că vasul Meu a rămas văduv. Soţul ei a murit, a murit. Nu vrea să mai îngrijească de ea. L-a furat duhul rău şi suferă vasul Meu; suferă multe necazuri şi întristări şi nelegiuiri; suferă atâtea lucruri, că numărul necazurilor şi al durerilor întrece numărul stelelor de pe cer, aşa de multe sunt. Crezi? Să crezi, că nu M-am aşteptat. Aspus că va vedea de ea, şi pentru aceasta am cununat, ca să se spună că are bărbat, şi de el, că are femeie. Dar duhul rău a fost şiret şi l-a înşelat. O, fiule Nicolae, rămânem cu legământul făcut dacă nu te mai întorci. Te-am iubit mai mult ca pe îngeri şi pe sfinţi. La rugăciunea vasului Meu aţi ieşit din lagăr şi din închisoare, şi acum iată ce faci!” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat23-2-1973)