Cum trebuie să ne mântuim? Această întrebare a evlaviei creştine se naşte în chip firesc în mintea fiecăruia, ca urmare a stricării şi slăbirii firii omeneşti şi a năzuinţei către adevăr şi dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om care crede măcar câtuşi de puţin în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice, se întâlneşte nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când îşi întoarce privirea către cer. Întâmpinând greutăţi în dezlegarea acestei probleme, el întreabă privitor la acest subiect pe oamenii bine pricepuţi şi informaţi, apoi după arătările lor citeşte cărţile de îndrumare scrise de scriitorii duhovniceşti cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile şi rânduielile, atât cele auzite cât şi cele citite. În toate aceste îndrumări el găseşte, el întâlneşte ca pe nişte condiţii necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune: o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile asupra noastră înşine, pentru o hotărâtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credinţă nezdruncinată şi tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiţii ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie şi toate laolaltă, fiindcă întrucât toate faptele bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta şi să se însufleţească asemenea razelor soarelui, care numai atunci îşi arată puterea şi produc flacără când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, „cel ce este nedrept pentru puţin, este nedrept şi întru mult“.
Ca un adaus la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activităţi multiple şi într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumuseţile faptelor bune şi o osârdie hotărâtă pentru josnicia şi sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduinţă sau cu o măreaţă răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri şi de nevoi în viaţa veşnică.
Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi!
Îndreptat spre calea cea bună, creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta cu bucurie de împlinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar vai! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-şi găseşte putinţa să-şi atingă scopul, prevăzând şi chiar experimentând că firea lui vătămată şi slăbită va birui convingerile lui raţionale, că libera lui voinţă este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când îşi dă seama prin propria experienţă de neputinţa lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să uşureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creştină şi a celor ce au fost împlinite de toţi cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare, cu neputinţa puterilor de îndeplinire el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea: cum trebuie să mă mântuiesc? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condiţiile de mântuire? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înşişi să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învaţă pe alţii? „Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute!“ şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândeşte mântuirea şi pe care le cere o viaţă trăită în evlavie? Astfel îşi încheie vorba cel ce se întreabă şi odată cu aceasta se apucă să înveţe rugăciunea să citească, să mediteze, să judece învăţătura celor ce au scris pe această temă. Şi într-adevăr, găseşte acolo multe idei luminoase, cunoştinţe adânci şi expresii puternice. Unul de pildă, vorbeşte minunat despre necesitatea rugăciunii; altul despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia, înfrângerea inimii şi alte stări care trebuie să însoţească rugăciunea.
Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie în fond să ne rugăm? Întrucât la aceste întrebări, care deşi sunt cele dintâi şi cele mai de trebuinţă, totuşi, numai rareori se pot găsi lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor, atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă, din nou rămâne sub acoperământul tainei. Din citirea făcută în linii generale, i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, deşi e plină de evlavie, totuşi nu este decât pe dinafară şi atunci el va ajunge la următoarea încheiere sau concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele.
Această concepţie generală despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce caută găseşte cartea ce se numeşte „Filocalia“ în care cei 25 Sfinţi Părinţi au arătat ştiinţa rugăciunii adevărate şi esenţiale, care este rugăciunea inimii, într-un chip cât se poate de limpede. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii noastre începe – pentru el – să-şi ridice vălul că, pentru a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria spre o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu, să umbli în prezenţa Lui prin mijlocirea cugetării de Dumnezeu şi să-ţi uneşti numele Domnului cu respiraţia şi cu bătăile inimii, conducându-te spre toate acestea la chemarea, făcută mai întâi cu gura, a Prea Sfinţitului nume al lui Iisus Hristos sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi loc, indiferent de ocupaţia pe care o ai. Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare luminând conştiinţa celui ce caută rugăciunea şi deschizându-i calea spre învăţarea şi însuşirea ei, îl vor convinge să treacă îndată la împlinirea acestor îndrumări înţelepte, totuşi în timpul experienţelor lui, lucrând în răstimpuri periodice, nu va rămâne lipsit cu totul de greutăţi, pe când un îndrumător încercat nu-i va descoperi (din aceiaşi carte „Filocalia“) întreaga taină şi anume Read the rest of this entry