[Traditie1]

Eminescu a fost un artist de valoare medie, care nu a atins geniul. Dacă ar fi trăit în occident nu s-ar fi bucurat de atâta atenție, fiindcă acolo sunt cu miile cei de valoarea lui. În România el s-a remarcat datorită nivelului catastrofal al culturii românești.

În peisajul teribil al mediocrității românești, Eminescu a devenit obiect de cult, idol, așa cum populațiilor primitive din, să zicem Oceania, europenii le păreau zei. În loc să caute să urmeze exemplul, românii cad în idolatrie față de cei ce s-au apropiat de normalitate, de parcă normalitatea ar fi ceva excepțional.

Acest cult al lui Eminescu e un semnal de alarmă și asupra narcisismului românesc, fiindcă o bună parte a cultului se datorează naționalismului desuet al lui Eminescu. Narcisismul e de multe ori, și aici e cazul, expresia unei lipse de realizări. Așa cum un pom fără roade își înalță crengile sus iar unul plin de roade și le pleacă, cei goi de virtuți se trufesc cel mai mult. Românii, un popor ca vai de ei, sunt încredinţaţi că sunt ceva de seamă, deşi nu au realizat nimic.

Eminescu a avut valoarea sa, chiar dacă intoxicată de naționalism. Valoarea lui e dată atât de felul cum a stăpânit limba română cât şi, din punct de vedere moral, de dezinteresul şi devotamentul lui pentru binele comun. Societatea românească e cea mai viciată din Europa. Nicăieri nu vezi atâta prostie, distrugere, hoție, răutate ca aici. În acest peisaj, Eminescu, prin caracterul lui dezinteresat și devotat, a apărut şi apare ca un sfânt, ceea ce nu s-ar întâmpla într-o ţară vestică unde sunt milioane ca el.


Românii trebuie să iasă din narcisismul infernal în care se zbat, să admită că sunt niște neisprăviți și să pună început bun. Eminescu e un om normal, nu extraordinar. Ar trebui să atingem măcar normalitatea lui, dacă nu mai mult. Acest narcisism ne ţine pe loc, această iluzie că am fi ceva când suntem nişte gunoaie din multe puncte de vedere.



Sfinţenia presupune depăşirea condiţiei normalităţii, de aceea Eminescu nu poate fi numit sfânt.