1. Nici la cei cu fertilitate normala nu este suficienta ziua si copilul conceput, pentru ca se stie ca femeia are zilele ei de fertilitate si in plus nu fiecare ciclu este fertil (nu intru aici in explicatii de anatomie si fiziologie).
2. Planificarea familiala este ceva complex si sensibil.
Nu stiu unde scrie in scripturi (cele originale de la Iisus citire), despre asta si nu cred ca sunt scrise astfel de norme uz privat si personal (in cuplu).
Nici nu se poate de fapt, pentru ca Dumnezeu nu a creat oamenii la indigo, sau la stanta, ci fiecare suntem altfel.
Ce se potriveste unuia, nu este bun altuia.
3. Religia (Iisus) ne da poate niste reguli generale de bun simt, dar care trebuie si adaptate personal, din motivele scrise mai sus.
4. Incerc sa-i inteleg pe fiecare din cei ce scriu aici. Windorin scrie din experienta lui de proaspat casatorit si tatic. Are abia primul copil. sa vedem ce va scrie dupa al 4-lea, si al n-lea.
Altul care nu vrea copii scrie altfel, altul care vrea si nu poate avea copil scrie si el altfel, altul care este bolnav si amarat si nu poate creste copii, scrie altfel, in fine altul care face copii bolnavi si anormali scrie altfel. Fiecare se ghideaza dupa situatia, sentimentele si experienta de moment, sau in anumite cazuri mai indelunga (aceia fara copii din diverse motive).
Nu vad ce rost are sa ne dam in cap unul altuia aici, fara a cunoaste povestea si necazurile fiecaruia.
5. Ar exista si solutii concrete reale, daca ar participa la asta si biserica (institutie si personal), statul, fie care din noi. Dar asa, numai cu o lege/dogma si aia necunoscuta de fapt in acest domeniu (ca Iisus nu a scris vreo pilda in acest sens, sau altceva in Biblie), nu se poate face nimic.
Eu am concret doua situatii sa va povestesc.
Una este dintr-o revista:
http://www.formula-as.ro/2010/949/sc...e-onoare-13219
Daca s-ar proceda asa si acum, nu ar mai fi case de copii si ar fi toti fericiti si s-ar respecta si legile scrise de voi aici.
Cei care pot sa fac copii, sa-i faca si daca nu-i pot creste, sa-i dea la altii care nu au si se vor bucura si le vor darui familii bune.
O alta situatie, legata de alt aspect:
Ieri am ascultat o discutie la televizor, pe teme medicale de fapt si unul din puncte a fost PID (diagnosticul de preimplantare).
Un preot se opunea impreuna cu alt etician. Argumente cam neclare.
O tanara a spus povestea ( avea o anomalie genetica si pierdea copii, plus ca si cei nascuti nu ar fi avut sanse sa traiasca mai mult de un an). A facut PID, de fapt interzis inca aici, dar aprobat de justitie ulterior.
Rezultatul: o mandrete de fetita.
Un alt domn mai in varsta suferea ddin copilarie de o boala genetica urata. O suferinta continua de aproape 60 ani. Asa ceva nu si-ar fi dorit, ar fi preferat sa nu existe. Nu mai intru in detalii, pe care le-a povestit, mai impresionante.
Din nou spun: trebuie analizat din toate punctele de vedere, adica luat in considerare toate partile implicate si pe urma emis o judecata.
Din discutii lipseste mereu parerea copilului/copiilor. Pe ei nu-i intreaba nimeni daca le place asa cum traiesc, daca sunt fericiti asa, ce si-ar fi dorit mai mult, cati frati/surori, cu boala/handicapt sau nu.
Si sa nu-mi spuneti ca parintii decid pentru copii. Nu este corect. La un moment dat ei dispar si copii raman si adeseori cu traume.
Ei traiesc in lipsuri, sau sunt batuti, abandonati prin orfelinate si in gari, sau nu mai au copilarie ca sa-si creasca fratii mai mici si sa raspunda de ei, nu-si realizeaza propriile visuri.
Ei sunt cei care suporta suferinte indelungate, operatii, tratamente, dureri, spitale (si nu parintii in primul rand), ei sunt cei care nu pot duce o viata normala, se rade de ei, sau sunt marginalizati. Ei si nu parintii.
Cum puteti sa le explicati lor apoi deciziile astea? Ca eu ca parinte, ma intereseaza numai un lucru, si fac copii cu nemiluita ca n-am voie protectie, sau abstinenta, ca nu am voie sa fac tratament la medic sau PID, ca sunt nevoit sa-l nasc bolnav si nenorocit, ca n-am cu ce sa-i cresc.