Cateva povatuiri duhovnicesti ale monahului Isaia catre monahia Teodora
Cu toate că trupește suntem oarecum departe unul de altul, buna mea soră, suntem însă departe în ceea ce privește vederea feței, iar nu în ceea ce privește inima, trăind în pustietatea aceasta pentru ca — prin darul lui Hristos — liniștindu-ne puțin dinspre oameni și lepădându-ne de toate pentru Dumnezeu, să intrăm și noi, pe cât ne stă în putință, în lupta cu năvălirile dușmane și cu patimile, lăsând la o parte lenea, să scuturăm deznădejdea, părăsind nepăsarea și însuflețindu-ne de râvnă și de osârdie pentru slujba lui Dumnezeu.
Așa, buna mea soră, alegând din dumnezeieșlile Scripturi povețele și îndrumările mântuitoare, m-am hotărât să le însemnez iubirii tale de Dumnezeu și în scris, pentru ca cele ce le-am vorbit întotdeauna personal, tu să poți citi și în cartea aceasta, luând aminte la îndemnurile mele, adunând cu frică roade duhovnicești.
1. Începutul iubirii duhovnicești după Dumnezeu se face prin întipărirea în inimă a aducerii aminte de marea întocmire dumnezeiască întru mântuirea sufletelor noastre. De aceea, nu îngădui nepăsării și negrijirii să-ți întunece aducerea aminte și să nu uiți niciodată marile binefaceri pe care le-ai primit, de la Dumnezeu. Astfel de amintiri, împreună cu pomenirea morții, vor încălzi și vor înălța rugăciunea pe care ai învățat-o de la mine. Rănindu-ne astfel de amintiri, asemenea unei săbii de aur, ne vom trezi întotdeauna spre slavoslovenie, smerenie, mulțumire și zdrobirea inimii, râvnă spre a-i plăcea lui Dumnezeu în liniște și spre oricare altă faptă bună; ținându-le necontenit în minte, împreună cu aducerea aminte de Dumnezeu, vei repeta neîncetat cuvântul proorocului: cu ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Într-adevăr, cât de mari și nenumărate sunt binefacerile Domnului și Stăpânului nostru Cel iubitor de oameni!
Mărturisește-I Lui, Doamna mea, de câte ori te-a izbăvit El de primejdie! De câte ori te-a răpit chiar dintre fălcile vrăjmașului, atunci când erai gata să aluneci spre păcat! De câte ori, fiind tu slăbită de nepăsare și neîngrijire, nu te-a dat în mâinile duhurilor înșelăciunii spre pierzare și moarte ci, ca un iubitor de oameni, te-a păzit cu îndelungă răbdare, așteptându-te să te trezești, să te întorci, să te pocăiești.
2. Trupul nu poate trăi fără pâine și apă, nici mintea, din momentul în care este înconjurată de îndemnurile spre alinare și slăbire, nu mai poate ține într-însa aducerea aminte de Dumnezeu. Numai o singură privire aruncată asupra lor trezește pofta și vătăma sufletul. De aceea Domnul a poruncit ucenicului care voia să-L urmeze, să se golească de toate și să iasă din locul lui. Mai întâi, omul trebuie să alunge de la sine toate pricinile slăbirii și apoi să se apropie de lucrul lui Dumnezeu, Însuși Prea Dulcele nostru Domn, nimicind puterea diavolului, a intrat Cel dintâi în luptă cu el, în pustietatea neroditoare. Tot astfel și Apostolul îndeamnă pe acei care au luat crucea lui Hristos, să iasă din cetate. Să ieșim — zice — cu El din cetate, ducând povara Lui, căci El a mai suferit afară din cetate, adică a fost răstignit.
Când omul se va despărți de lume și se va îndepărta de toate patimile și de orice legături cu oamenii, atunci lesne va uita vechile obiceiuri și nu se va osteni multă vreme pentru a-și dobândi mântuirea. Apropiindu-se însă de lume și de lucrurile ei, el se slăbănogește imediat și cu gândul și cu inima.
3. Trebuie să știi tu, buna mea Doamnă, că foarte mult îi ajută celui ce se nevoiește, să nu aibă nimic în chilia lui. De îndată ce sunt îndepărtate obiectele care îi pot slăbănogi sufletul, el se arată în afară de primejdia ce vine de la cele două războaie, dinlăuntru și din afară — în liniște, călăuzit de harul lui Dumnezeu, va birui fără trudă orice fel de ispitire. Prin ce fel de luptă să-l mai ispitești pe om, când în fața lui nu se mai află lucrurile care să-i trezească patimile trupești? Neavând nimic de prisos în chilia sa, el nici nu va dori ceva din cele ce îl ispitesc și-și va mulțumi trebuința trupului cu puțină hrană în ceasul hotărât, adică cu pâine și apă. Cum această hrană nu este înșelătoare, el o va primi numai pentru întreținerea trupului.
4. Cine șade cu răbdare în liniște și cu această liniște unește înfrânarea de la ascultarea vorbirilor și de la privirea la lucrurile atrăgătoare, postul, tăcerea și rugăciunea, asupra lui curând Se va odihni Prea Sfântul Duh.
5. Trebuie să ne îndepărtăm întotdeauna de pricinile care trezesc lupta dușmană și să nu ne apropiem de lucrurile care pot să vatăme sufletul. Nu spun asta numai despre momelile pântecului, ci și despre toate cele poftite, cu care poate fi ispitită și siluită libertatea voii celei bune
6. Când omul se apropie de Dumnezeu prin pocăință, face cu El un legământ — să se îndepărteze de toate grijile lumii, de toate patimile ei și de desfrânare. Pentru aceasta, în primul rând, un călugăr nu trebuie să se uite la față de femeie, iar o călugăriță să nu se uite la fața bărbatului, în al doilea rând, nu trebuie să dorim nimic și să nu ne îndulcim de nimic, în al treilea rând, să nu ascultăm deloc vorbele oamenilor. De vei păzi toate acestea, șezând în chilia ta, vei fi nevătămată de gândurile cele rele, cu darul lui Hristos.
7. Pentru orice mădular al trupului, există ispita sa cu care monahul trebuie să se lupte din toate puterile. Dacă el vrea să scape de strășnicia acestei lupte, trebuie să îndepărteze de la sine obiectele ce-l ispitesc și el însuși să se îndepărteze de ele, ca să nu cadă. Păzindu-se în felul acesta, el nu va cădea, cu harul lui Hristos.
8. Monahul care dorește castitatea și care are legături cu femeile sau monahia cu bărbații, oricât s-ar trudi, nu numai că nu vor dobândi curăția castității, ci le mai stă în față primejdia să mai cadă, dacă nu trupește, atunci sufletește.
|