[MariS_]

Cunosc problema ateilor pentru ca o mare parte din viata am fost
ateu. Am incercat sa o analizez cat mai obiectiv si am sa expun
concluziile la care am ajuns. Omul la nastere are si facultatea de
a rationa cat si pe cea de a crede. Doar ca prima e doar in stadiu
de posibilitate pe cand ultima e in act, ca sa ma exprim filosofic.
Copilul mic da dovada ca pentru el a crede e normalul, pe cand a
rationa nu. Spuneti unui copil o poveste, dar in limbaj rational si
cu argumente rationale si il veti adormi imediat pentru ca nu va
intelege nimic, dar daca ii spuneti acelasi lucru in limbaj normal
de poveste va va sorbi cuvintele, iar intelegerea ei e uluitoare.
Copilul intelege limbajul povestii imediat, in schimb nu poate
intelege limbajul rational. Limbajul povestii este limbajul credintei.
Desigur, o credinta naiva, dar tot credinta se cheama. Vreau sa
subliniez cu aceasta, ca omul a fost dotat de Dumnezeu cu o mai
mare facultate a credintei decat cea a ratiunii. Societatea moderna,
insa, a ales sa se bazeze pe cealalta facultate, cea a ratiunii, si
atunci isi pregateste viitorii sai cetateni ca sa se bazeze pe aceasta
facultate. Toata educatia moderna pune un mare accent pe ratiune
si neglijeaza credinta. Credinta e trecuta la preocupari private.
Impactul societatii asupra copilului din ziua de astazi e imens. El
devine ateu fara sa vrea, pentru ca societatea in ansamblu e atee.
Facultatea de a crede i se atrofiaza pe zi ce trece, in schimb cea
a ratiunii se dezvolta. Exista si varianta in care se pierde simtul
credintei si nici cel al ratiunii nu se dezvolta si aici se incadreaza
cei mai multi. Ei pierd sensul dat de credinta si nici nu urmaresc
un sens rational oarecare, ci traiesc la intamplare. Ei nu sunt nici
atei nici credinciosi, ci doar superstitiosi, confuzi si fara de tel in
viata. Ateii, insa, sunt aceia carora li s-a atrofiat facultatea de a
crede si li s-a hipertrofiat facultatea rationala. Ei nu mai pot crede
in minuni, in supranatural, ei cred doar in ceva ce poate fi vazut
sau verificat. Ca sa aduci un ateu la credinta trebuie mai intai sa-i
reinvii facultatea de a crede si acest lucru nu e deloc usor, asa
cum foarte greu aduci la viata o planta care e aproape ofilita.
Dar mai e o cale: un soc al vietii. O mare durere sau trecerea
prin iad, cum a fost cazul cu gheronIosifIsihastul, atunci cand
omul devine deznadajduit si arunca peste bord tot bagajul rational
si se agata, ca de singura salvare, de credinta. Dar acestea sunt
cazuri exceptionale. Calea obisnuita a ateului e cautarea onesta
de sens. El vine incet, incet catre credinta, tot cautand sens si
nemultumit de raspunsurile pe care le primeste din partea diverselor
filosofii sau conceptii. Si deobicei intra in credinta cu tot cu bagajul
de conceptii rationaliste, de care mai apoi se straduieste sa scape.
Acum, cineva poate se intreaba: cum e mai bine, sa avem doar
facultatea credintei sau doar pe cea rationala? Eu cred ca extremele
sunt nocive, nu e bine nici habotnic nici rationalist. Atunci poate ca
media e mai buna? Un pic de credinta si un pic de ratiune? NU,
nu cred nici in aceasta. Solutia, dupa parerea mea, e data de
intelepciune, intelepciune care nu e o medie a credintei si ratiunii,
ci o stare deasupra amandurora, dar care se sprijina pe ambele.
Har, smerenie si jertfa de sine.