[Dumitru73]

În prealabil postat de I.Calin

Corect. În plus, căința trebuie să țină locul justificărilor căderilor. Iubirea lui Dumnezeu este infinită. Și importantă, din acest punct de vedere, este ridicarea. Ai căzut, ridică-te: Iisus Hristos în nemărginita sa iubire, iartă. Dar, noi, ne mai iertăm, oare? Tocmai fiindcă, l-am cunoscut pe Dumnezeu. Și ne este rușine. Și întotdeauna vor fi binevoitori, printre oameni și draci, să-ți aducă aminte. Greutatea depășirii unui păcat este mult mai grea pentru unul care L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă rușinea și aducerea-aminte sunt obstacole greu de trecut. Să ne ferească Dumnezeu de păcate grele pe cei din preajma Sa. Doare cu atât mai mult cu cât proporția păcatului propriu capătă valențe de neimaginat.

Pe scurt, un credincios autentic iartă ușor pe ceilalți, dar, neacceptând păcatul și totuși, căzând el însuși, se va ierta mai greu pe sine. Rușinea și imposibilitatea de a se ierta (și exacerbarea unor fapte de ispășire închipuite sau reale), când însuși Dumnezeu l-a iertat, sunt pericolele care-l pasc pe cel l-a cunoscut pe Dumnezeu deja.

Nu confunda iertarea ce vine din firea omului si din educatie cu cea impusa de frica de pedeapsa.