[mariamargareta]

283. Comentariu la cuvântul pucios din 4-12-2010 (V)



Pretenţiile pucioşilor de “a descoperi America Ortodoxiei” în ceea ce priveşte o viitoare “despecetluire a tainei învierii făpturii” sunt de-a dreptul ridicole. Se ştie clar din Biblie că nepătrunsa taină a învierii morţilor a fost despecetluită cu peste 2000 de ani în urmă, fiind arătată odată cu Învierea Domnului Iisus, după moartea Sa pe cruce. Culmea este că din când în când pucioşii mărturisesc ei înşişi acest adevăr, contrazicându-se astfel de la un mesaj la altul:

“Pe Mine, Cel tainic, Cel nepătruns, M-a pătruns acest ucenic, şi cu dor a dorit să-i facă pe toţi ucenicii Mei să creadă cu pătrundere şi să mărturisească ei cu toată puterea lor taina cea pentru care Eu M-am coborât de la Tatăl pe pământ şi M-am întrupat ca să Mă las cu trupul pe cruce răstignit şi să pot arăta nepătrunsa taină a învierii morţilor prin însuşi trupul Meu.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 8-5-2005)

Tot în ultimul “Cuvânt” pucioşii se lansează (ca de obicei) în adânci reflecţii filozofice, realizând încă odată performanţa de a cădea în ridicol, şi, ceeace este mai grav, de-a dreptul în erezie. Perorând minute în şir despre dragoste şi efectele ei, ajung să formuleze şi următoarea “maximă” pucioşească:

“Dragostea nu se probează decât prin credinţă şi prin mărturisire, iar altfel nu.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 4 decembrie 2010)

Radicalismul acestei afirmaţii cu conotaţii negative (“altfel nu”) merită puţină atenţie. Este evident că dragostea este o virtute asupra cărei valenţe benefice nu mai este cazul să comentăm. Dar este oare corectă teorema pucioşilor referitoare la confirmarea ei?

Două şi numai două sunt reperele propuse de pucioşi ca să legitimeze dragostea: credinţa şi mărturisirea. Simpla lor enumerare clarifică şi destinaţia particulară a sentimentului pus în discuţie: nu este vorba de o dragoste oarecare, între doi soţi sau doi adolescenţi, ci este vorba de dragostea către Dumnezeu, căci lui Dumnezeu i se cuvine credinţă şi mărturisire. Sunt ele însă definitorii pentru dragostea de Dumnezeu?
Despre credinţă Biblia aminteşte că este o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru a fi un bun creştin. Oare nu au şi dracii credinţă? Ba ei au mai multă decât omul, căci ei sunt siguri că Dumnezeu există şi este Atotputernic:

“Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.” (Iacov 2,19)

Despre mărturisire se poate spune acelaşi lucru. Cei mai mari mărturisitori ai lui Hristos au fost demonii, care nu se sfiau să-I arate pe faţă dumnezeirea:

“Şi era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.” (Mc 1,24)

Aşadar, duhurile rele au avut şi credinţă, au avut şi mărturisire, dar tot n-au avut dragoste. Definiţia pucioşilor şchioapătă îngrozitor, pentru că ei nu citesc Scripturile, ci compun texte filozofice din capul lor. Dacă ar fi citit în Biblie ar fi văzut că Însuşi Domnul este cel care defineşte dragostea celor care-L iubesc pe El cu adevărat. Aceştia sunt cei care ascultă de cerinţa formulată de Hristos şi nu de teorii omeneşti. Iar Hristos a cerut aşa:
“Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă.” (Matei 9,13) , făcând trimitere directă la cuvântul proorocesc:

“Că milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot.” (Osea, 6,6)

O altă teorie năstruşnică din ultimul “Cuvânt” al pucioşilor este aceea că Dumnezeu este autorul bolii şi a suferinţei:

“Se duce omul la doctor şi-i dă doctorii doctorul, dar nici un doctor nu gândeşte şi nu ştie să spună de unde vine boala la om, şi nu-i dă omului doctorii după boala lui, ca să se vindece de boala de la care vine suferinţa. O, nu ştie omul că trupul plin de durere e doctorie pentru el. Altfel de doctor este Dumnezeu, Care trimite omului suferinţă pentru vindecare dacă omul nu ia ca doctorie umilinţa cea pentru păcate şi pocăinţa apoi şi iubirea apoi pentru Domnul vindecătorul.”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 4 decembrie 2010)

Puţin mai lipseşte să spună că El este şi autorul morţii, şi acest pas funest chiar îl fac pucioşii, atunci când pretind că Dumnezeu a fost autorul morţii lui Simion (copilul Zidarilor) ca să-l scutească pe acesta de tulburări venite de la rudele lui, şi să-i “elibereze” pe părinţi de “povara” creşterii fiului lor, disponibilizându-i pentru grija exclusivă de obştea pucioşească. Poate că într-adevăr, Dumnezeul” lor, “Dumnezeul” Pucios, a fost autorul faptei oribile pe care singur o mărturiseşte cu cuvinte mieroase şi adormitoare:

“O, copilaşi iubiţi de Dumnezeu, Eu sunt iubirea cea fără de margini. Copilaşii Mei, Marian şi Victoria, am lucrat cu mare iubire pentru voi, […]şi am trimis pe îngerul Meu să-l aducă la Mine pe cel mic al vostru ca să nu se piardă de Mine şi de voi şi de poporul Meu, tată, căci Eu sunt iubirea cea fără de margini, că Mă uit înapoi şi văd lupta celor din afara poporului Meu cât s-au luptat să-l scoată pe acest copil din mănăstirea Mea, şi ziceau să înveţe carte şi să nu stea închis între ziduri. Câtă răutate se pornise înspre voi şi de la părinţii voştri cei după trup şi de la naşi şi de la arhierei şi de la preoţi şi de la oamenii luminaţi ai lumii, şi v-am spus să strângeţi toată mărturia despre această necredinţă care venea din cei necredincioşi ca să lovească în voi. Şi l-aţi luat din mănăstire ca să liniştiţi pe cei ce se răzvrăteau împotriva lucrării cuvântului Meu care vine pe pământ pentru voi. L-aţi luat ca să liniştiţi războiul şi l-aţi dat la şcoală, şi copilul e copil şi alunecă uşor şi dă să se despartă de Dumnezeu. Dar Eu am avut iubire pentru voi şi pentru el şi nu l-am lăsat să apuce să Mă părăsească sau să se răzvrătească cu cei răzvrătiţi, că duhul lumii dădea să-i păteze inima şi mintea, şi el era mic şi nu cunoştea puterea răului.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 11/24 august 1997)