Citeam intr-un alt subiect de pe acest forum despre cat de daunator atmosferei din cuplul de soti poate fi pe termen lung traiul sub acelasi acoperis impreuna cu parintii unuia din soti. In cazul meu, sunt parintii mei, dar, din contra, eu ma simt binecuvantata ca ii am aproape, pentru ca au fost ca un balsam pt. sufletul meu in unele ocazii cand sotul meu a preferat sa se inchida cate o zi intreaga in biroul lui cu calculatorul lui si sa nu-mi acorde nici macar o privire...
Si f. important pt. cine crede ca influenta negativa a parintilor e inevitabila: poate fi negativa numai daca ceea ce se intampla intre soti ajunge si la urechile parintilor. Poate ca daca eu m-as fi plans parintilor mei de rautatile sotului meu, lor le-ar fi fost f.greu sa il mai priveasca cu ochi buni, oricat s-ar fi straduit...
Asa ca am inghitit in sec, mi-am pus o fata relaxata si normala de cate ori ma intalneam cu ei prin casa, si nu mai eu cred ca am stiut de fapt ce era in sufletul meu...
Si e greu, mi se pare ca din ce in ce mai greu... Pentru ca sunt perioade in care totul pare sa merga bine si usor intre noi (intre mine si sot) si apoi dintr-o data, dintr-un fleac... dumnealui iar se inchide in 'castelul' lui, cand trece pe langa mine ma sageteaza din priviri si imi mormaie cu mare efort vre-o vorba-doua daca e chiar necesar...
Si poate sa fie zi de w-end, de sarbatoare, pt. el nu conteaza ca ar fi fost mult mai importanta atmosfera de pace si buna-intelegere dintre noi decat fleacul de la care el s-a s-a 'ciufulit'...
Sunt intr-o situatie din care nu prea stiu cum sa mai ies...cu bine pt. familia mea: nu pot, sau nu am curaj sa ma duc sa imi caut un bun duhovnic pt. ca de fiecare data cand ma mai duc si eu la biserica (nu in fiecare duminica si nu toata slujba pt. ca nu se poate cu el...) urmeaza inevitabil ceva: niste reprosuri facute aiurea, fara un motiv serios, mai ales pe motivul ca ii las fetita pe cap cand el are treaba (duminica...si atunci pt. o ora), desi in restul timpului numai eu stau cu ea, sau o discutie care se tot repeta de mult timp si nici o data n-am reusit cu toata bunavointa si durerea in suflet, s-o fac sa se terminte pe un ton impaciuitor...
Si anume cea despre cum profita Biserica de fraieri...(in perspectiva sotului meu)... ca mine, evident. Ca pana si 1 leu dat la Biserica este o fraiereala, este sustinerea unui sistem la negru, incurajarea cersitului si boschetariei... Nu am avut nici o intelegere cand am incercat sa-i explic cum vad eu darnicia si iubirea de aproape, ca sa imi inchida gura, pt. el are sens numai daca iti dedici viata ingrijirii si ocrotirii celor in nevoie, asemeni Maicii Tereza, sau in extrema cealalta, daca nu dai nici un sfant la biserica si cel mult la vreo ONG mai cunoscuta...
Nici nu se poate pune problema cu el sa dau cativa lei pentru terminarea constructiei vreunei biserici, de oamenii sarmani din curtea bisericii, nu mai vorbesc ca la el sunt toti betivi si parte din retele de cersetori.
Nu stiu ce sa fac pentru ca simt clar ca daca ma voi duce la biserica si voi avea un duhovnic cu care sa ma sfatuiesc (ceea ce el detesta si i se pare o aberatie pt prosti), vom avea din ce in ce mai des probleme, pt. ca la fiecare lucru care iar nu ii va conveni la mine, imi va reprosa ca e din cauza 'spalarii pe creier de la popa'...
Sunt fara idei in fata realitatii pe care o constientizez, si anume ca sotul meu e, printre altele, un om excesiv de mandru si despotic. Zic excesiv, pt. ca am vazut asta si in relatia lui cu parintii sai, adica aceleasi scene de nervi, nu pe motive religioase cu ei, ci politice...
E inutil sa i se explice ca suntem toti oameni cu o varsta cel putin cat a lui si cu propria experienta de viata, pt. ca el stie numai ca daca nu gandim exact ca el, suntem toti niste 'spalati pe creier'....
|