[caminaris]

MÂNĂSTIREA mai avea păuni care umblau prin toată pădurea ciugulind
hrană. În fiecare primăvară, păunilor le creşteau cozi noi în culori strălucitoare, un semn
al mâinii creatoare a lui Dumnezeu, un exemplu al ideii Lui de artă. Porumbeii,
pomeniţi mai devreme, pe care Părintele Spiridon îi iubea atât de mult, din nefericire au
fost ucişi noaptea de bufniţe.
Căprioarele din zonă s-au apropiat de părinţi atât de mult, aproape ca animalele
domestice. Căprioarelor le plăcea mânăstirea, în special pentru că era un loc relativ ferit
de vânători. Părintele Serafim scria într-o vară într-o scrisoare: „este sezon de vânătoare
şi căprioarele noastre dragi stau aproape de noi – de fapt, în timp ce eu bat acum la
maşină afară, sunt înconjurat de cinci căprioare, trei dintre ele bând din apa noastră.”
Părinţii supravegheau un puişor de căprioară pe care l-au ajutat să crească să
devină mamă. În iunie 1972, Părintele Serafim scria: „Începe vara noastră şi acum două
zile ‘puişorul’ nostru de căprioară a dat naştere la doi pui, s-ar părea chiar în faţa
bisericii noastre! Nu aveau nici douăsprezece ore când i-am văzut prima oară, dar deja
alergau (şi se poticneau peste tot). Spre surprinderea noastră, observăm că „Puiul” nu
are nici un cuib sau ceva de felul acesta, ci doar îşi mută puii de colo colo, lăsându-i să
doarmă atunci când cad jos, şi apoi se opreşte ceva mai departe. Aceasta este a treia zi şi
încă nu au plecat din zona mânăstirii – ceea ce arată că suntem ‘demni de încredere’. Ne
uitam împrejur din când în când şi la un moment dat am aflat un pui de căprioară
încolăcit sub ‘copacul Sf. Gherasim’ al nostru, cu o icoană, uitându-se la ea. O
privelişte foarte emoţionantă.”
Căprioara pe care Părintele Serafim o iubea cel mai mult era un căprior de
culoare deschisă numit „Whitey”. Mare, împărătesc şi frumos, cu un smoc de blană albă
pufoasă pe piept, Whitey umbla peste tot ca regele pădurii. El ştia că monahii erau
prietenii lui. Desăvârşit de blând în preajma lor, se apropia de ei, se lăsa să fie mângâiat
şi mânca din mâinile lor.
Într-o zi a sezonului de vânătoare, când Whitey umbla pe pământurile mânăstirii,
s-a auzit un jeep urcând pe drum. Whitey, nesimţind primejdia posibilă, a pornit-o spre
biserică, dincolo de care se apropia jeep-ul. Unul dintre fraţi a început să meargă după
Whitey, strigând, „Whitey, stai aici! Whitey, nu pleca!” Jeep-ul a încetinit; vânătorii
dinăuntru îl văzuseră pe Whitey şi fără îndoială au auzit şi strigătele înnebunite ale
fratelui. Dar Whitey continua să meargă. Nici nu mersese căprioara nouă metri dincolo
de biserică, când s-a tras un foc. Whitey a căzut jos mort. De data asta Părintele
Gherman a dat fuga la faţa locului.
- Ce faceţi? A strigat el către vânători, arătându-le inscripţia Vânatul interzis.
Aceasta este proprietate privată. Vânătorii erau beţi. Omul care trăsese cu puşca şi-a
îndreptat arma încă fumegândă către Părintele Gherman.
- Ce ai spus? A întrebat omul cu o vorbă ameninţătoare. Părintele Gherman
desigur nu a spus nimic şi după un timp maşina li s-a răsturnat pe drum.
Părintele Serafim a fost pustiit de moartea bruscă şi crudă a lui Whitey. Mergând
în biserică, a plâns. Micul băiat plin de iubire care plânsese oarecând lângă „Ditto”, era
acolo în interiorul său.