Era ceva nepământesc în acest bătrânel adus de spate (e vorba de Arhiepiscopul Ioan), care după măsurile lumești, cu greu putea fi numit „respectabil”. Avea părul nepieptănat, buza de jos îi era ieșită în afară și avea un defect de vorbire, care-l făcea destul de greu de înțeles.
În locul unei mitre
strălucitoare, împodobită cu pietre scumpe cum purtau alți episcopi, purta o „căciulă
pliabilă”, lipită cu icoane brodate de orfanii săi. Avea purtarea aspră, deși adesea se
putea vedea în ochii săi o licărire veselă, mai ales când era cu copiii. Cu tot defectul său
de vorbire, avea o relație minunată cu copiii, care-i erau devotați trup și suflet. Spre
indignarea unora, glumea și se juca cu ei chiar și în biserică.
Originalitatea Arhiepiscopului Ioan era legată de ceea ce în Biserica Ortodoxă
era cunoscut ca „nebunie pentru Hristos”: renunțarea la „înțelepciunea lumii” pentru
înțelepciunea lui Dumnezeu. Într-adevăr, persoana sa ascundea mult mai mult dincolo
de priveliștea neobișnuită pe care o vedeau ochii. De la ucenicii Arhiepiscopului Ioan,
Gleb și Eugene au auzit istorisiri care le-au dezvăluit părți din viața lui în Dumnezeu.
Erau adevărate Fapte ale Apostolilor, care se petreceau în zilele noastre.
Arhiepiscopul Ioan era un pustnic aspru. Era într-o neîncetată stare de rugăciune,
mereu cu purtare de grijă înaintea lui Dumnezeu. Mânca doar o dată pe zi, la miezul
nopții și dormea foarte puțin. Nu se întindea niciodată pe pat și adormea numai când
oboseala îl cuprindea cu totul, stând în genunchi la rugăciune, în fața icoanelor. Când se
trezea, se stropea cu apă rece pe față și începea Sfânta Liturghie, pe care o săvârșea
zilnic, fără nici o abatere.
Se știa că era făcător de minuni. Oriunde ar fi fost – în China, Filipine, Europa,
Africa, America, se săvârșeau vindecări fără număr prin rugăciunile lui. De multe ori i-a
salvat pe oameni de la nenorociri iminente, prin revelație dumnezeiască. Uneori li se
arăta celor în nevoi, când nu-i stătea în putință să ajungă la ei din punct de vedere fizic.
A mai fost văzut în timpul rugăciunii în Sfântul Altar, înălțat deasupra pământului,
înconjurat de o lumină cerească.
Însă, așa cum scria Eugene mai târziu, aceste minuni nu erau deosebite prin ele
însele: „Toate astea pot fi imitate cu ușurință de falșii făcători de minuni .... În cazul
Arhiepiscopului Ioan, cei care s-au întors la credință datorită lui, nu au fost mișcați mai
întâi de minunile lui, ci de ceva din persoana lui care le-a mișcat inimile.”
Eugene auzise de milostivirea Arhiepiscopului Ioan; cum în Șanhai mersese în
cartierele primejdioase pentru a scăpa copiii părăsiți prin bordeluri sau aruncați pe
grămezile de gunoi ale orașului; cum copii răniți sufletește, se închideau în sine după ce
vedeau cruzimile războiului și revoluției, se deschideau la un singur cuvânt al lui; cum
vizita mereu oamenii din spitale, după care atât cei credincioși cât și cei necredincioși se
vindecau prin harul care ieșea din el; cum ucigașii cei mai înrăiți, plângeau îndată, în
chip neobișnuit, când îl vedeau vizitând închisorile, deși nu-l văzuseră mai înainte; și
cum, oriunde s-ar fi aflat, avea obiceiul de a umbla toată noaptea, oprindu-se la ușile
oamenilor, binecuvântându-i și rugându-se pentru ei, în timp ce ei dormeau fără să știe.
ÎN 1963 a venit în San Franciso o altă „legătură vie” de mare preț, Părintele
Spiridon Efimov, fiu duhovnicesc al Arhiepiscopului Ioan. Eugene și Gleb nu au
cunoscut niciodată o persoană atât de apropiată în duh cu Arhiepiscopul Ioan. Deși
chipul duhovnicesc al Părintelui Spiridon nu era zidit după măsura Arhiepiscopului
Ioan, era asemenea aceluia prin lepădarea de regulile lumii și primirea într-o măsură
oarecare a „nebuniei pentru Hristos”. Ca și Arhiepiscopul Ioan, avea o legătură aparte
cu copiii. Deși era bătrân și cu părul cărunt, avea un chip ca de copil de 7 ani.
Prietenia lor ținea din anii de seminar, din Bitol, Yugoslavia. În 1963, când l-a
chemat în San Francisco, i-a dat o funcție de conducere în rândul clerului și l-a numit
inspector al liceului patronat de Catedrală. Gleb și Eugene l-au întâlnit prima dată pe
Părintele Spiridon când acesta ținea prima sa predică în San Francisco. „Prima noastră
impresie despre el”, scria Gleb mai târziu „a fost minunată. Am văzut de îndată că era
sincer ca un copil, neputând lua partea vreunuia în luptele ecleziastice interne. Vorbirea
lui arăta o cunoaștere teologică adâncă iar chipul său strălucea de o lumină
nepământească.”
Ieșind din biserică după slujbă, Gleb l-a întrebat pe Eugene ce părere avea de
Părintele Spiridon. Eugene i-a spus că l-a plăcut foarte mult, dar și-a dat seama că lumea
bisericească „respectabilă” l-ar putea lua în râs. Și într-adevăr, după eticheta
bisericească acceptată de toată lumea, Părintele Spiridon era stânjenitor. Gleb își
amintește: „Mitra de arhimandrit și camilafca îi stăteau cam strâmb pe cap, șuvițe rebele
de păr îi cădeau în ochi, în timp ce restul părului îi cădea în valuri pe umeri. Degetele de
la ambele mâini erau strâmbate și încovoiate. Rasa îi era cam scurtă și de sub ea se
vedeau picioarele subțiri cu șosete lungi, negre. Purta pantofi foarte mari, cu vârfurile
îndoite în sus, mergea vioi, cu un șchiopătat care se vedea; fața îi strălucea. Cât de dragă
ne era vederea acestui personaj aparte, atât de diferit de tumultul obișnuit al societății
noastre secularizate!”
__________________
Doamne ajuta!
|