CU banii primiți pe conferințe, Gleb a reușit să ajungă până în Alaska. A ajuns
pe insula Spruce în august 1961. Rătăcindu-se câteva ore prin pădure, a ajuns până la
urmă în pustia Cuviosului Gherman. Pe Părintele Gherasim l-a întâlnit la Paraclisul pe
care acesta îl zidise pe locul unde viețuise Cuviosul. Pădurea din jur era întunecoasă și
umedă, de o frumusețe necunoscută și sălbatică. Cam la 500 de pași, se întindea
„Laguna călugărilor” și oceanul furtunos. Gleb s-a temut când a văzut primul chip
adevărat al pustiei. „Am simțit de îndată”, scria el, „că era foarte adevărat, ca în Sfânta
Rusie - foarte singuratic, ca și calea Cuviosului Gherman.”
Unii de la Mânăstirea Sfânta Treime, îi spuseseră lui Gleb să aibă grijă cu
Părintele Gherasim, că-i cam apucat și ce era mai rău, că era „necanonic”. Umblau
zvonuri că era comunist și mason. Întâlnindu-l pe bătrânul sihastru, Gleb a fost foarte
ușurat să constate că toate zvonurile erau neîntemeiate. Părintele Gherasim, era un
bătrân călugăr simplu, cu simțul realității, cu o inimă caldă, care își păstrase dragostea
pentru monahism, cu toate greutățile și renunțările de-a lungul anilor. „Mă îndrăgise
mult”, își amintește Gleb. „Aveam multe lucruri în comun. Părinții mei se trăgeau din
aceeași clasă socială ca și ai lui și îl iubea mult pe Părintele Adrian, duhovnicul meu, cu
care se afla în corespondență.”
Părintele Gherasim nu era „recunoscut” și era chiar disprețuit de autoritățile
bisericești, fiindcă refuzase să sprijine politica lor. Suferise foarte mult din pricina
fărâmițării Bisericii Ruse din diaspora, după revoluție; însă nici una dintre părți nu-l
revendica. Așa cum zicea și Părintele Gherasim: „Eu mă rog pentru toți; îi pomenesc pe
toți”. Fiecare „jurisdicție” îl acuza că aparține alteia. Fiind întrebat cărei jurisdicții îi
aparține, el răspundea simplu: „Celei a lui Hristos”. De aici și zvonurile pe care le
auzise Gleb, că era nebun.
Gleb a văzut că măsura Părintelui Gherasim era creștinismul esențial până în
adâncul său. Socotea aproape o nedreptate că Părintele Gherasim, adevărat următor al
moștenirii ruse, era atât de puțin prețuit și înțeles în America. Nici în seminar, și nici în
altă parte, nu întâlnise un pustnic de măsura acestuia, care voia să părăsească lumea și
chiar și administrația Bisericii pentru a-I sluji cu credință lui Dumnezeu, conștiinței sale
și chemării sale călugărești. Părintele Gherasim viețuise pe insula Spruce din 1935,
îngrijind mormântul Cuviosului Gherman și sfintele sale moaște, ținând aprinsă făclia
monahismului pe insula pe care Cuviosul o numise „Noul Valaam”, spre pomenirea
mult iubitei sale Mânăstiri Valaam din Rusia. Gleb a înțeles că Părintele Gherasim era
cel despre care Cuviosul Gherman proorocise cu 100 de ani înainte, când spusese: „Un
călugăr ca mine, fugind de slava oamenilor, va veni și se va așeza pe insula Spruce.”
Vizita lui Gleb pe insulă s-a petrecut în postul Adormirii Maicii Domnului.
Părintele Gherasim se ruga în chilia lui și-i pomenea pe toți cei pe care îi întâlnise în
viața sa. „Avea un pomelnic nesfârșit”, își amintea Gleb, „și tot așa erau și lacrimile
lui”. Rugăciunea aceea mă cutremura până în adâncul sufletului. Am fost prins de
înflăcărarea rugăciunii sale stăruitoare că nu m-am putut stăpâni să nu plâng .... Dar nu
erau lacrimi de supărare, ci lacrimile unei pocăințe dulci, de neînțeles, izvorâtă din
inimă. Când sfârșea această rugăciune, era același om vesel ca de obicei, oferindu-mi
ceai și plăcintă cu somon coaptă de el, și numai cerul înstelat de deasupra uriașilor
molizi negri, purtau mărturia măsurii șederii lui în fața lui Dumnezeu.”
Petrecuse o săptămână pe insulă și Gleb încă nu primise nici un răspuns în
inima sa, despre calea pe care trebuia să o urmeze. Începuse să se teamă că va trebui să
se întoarcă acasă fără să-și fi îndeplinit scopul călătoriei.
Cu câteva zile înainte de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, au venit să-l
viziteze vechi prieteni de-ai Părintelui Gherasim, din orașul Kodiak. Părintele Gherasim
s-a bucurat și i-a primit cu mare ospitalitate. Între timp, Gleb a ieșit să meargă la un mic
izvor împrejmuit cu ferigă, de unde, odinioară, Cuviosul bea apă. S-a așezat pe o
buturugă acoperită cu mușchi, de lângă izvor și a început să citească o carte pe care o
împrumutase de la Părintele Gherasim: o antologie a vieților pustnicilor ruși. Deschisese
cartea la întâmplare și ochii îi căzuseră pe următorul pasaj din viața Sf. Serafim de
Sarov: „Într-o zi, pe la sfârșitul anului 1832, un călugăr l-a întrebat pe Bătrân (Sf.
Serafim): ‘De ce n-avem și noi nevoința sihaștrilor din vechime?’ Bătrânul a răspuns că,
fiindcă noi nu avem hotărârea lor. Harul și ajutorul Domnului sunt la fel și astăzi cum
erau odinioară, pentru cei ce au credință și Îl caută pe Dumnezeu din toată inima – și noi
am fi putut trăi ca și părinții din vechime, căci, după cuvântul lui Dumnezeu, Iisus
Hristos este același și ieri și azi și pururea.’”
Îndată, în mintea lui Gleb s-au limpezit toate. I se întâmplau acestea, fiindcă nu
făcuse o făgăduință, fiindcă nu adusese jertfa desăvârșită a vieții sale lui Iisus Hristos –
de aceea Domnul nu-i deschisese calea. Încă „își căuta calea”. Îndată a sărit în picioare
de pe buturugă și a luat-o la fugă pe poteca îngustă către chilia părintelui. În câteva clipe
a ajuns în fața Paraclisului ridicat de băștinași pe mormântul Cuviosului Gherman.
Urcând în fugă treptele, a intrat și a căzut pe racla celui drept, care era așezată lângă
peretele din dreapta al Paraclisului, și s-a rugat cu înflăcărare pentru dorința sa de a-I
sluji lui Dumnezeu. Nu mult după aceea, la mii de kilometri depărtare, într-un magazin
de artă din San Franscisco, Eugene se ruga la Maica Domnului din adâncul sufletului:
„Ajută-mă să-I slujesc Fiului tău!”
Ca și Eugene, Gleb își „jertfea inima” pe altarul Domnului. Împlinind cuvintele
Sf. Serafim de Sarov, a făcut pasul hotărâtor. A făcut o făgăduință, dându-se pe sine în
întregime lui Dumnezeu și la bine și la rău.
În clipa următoare, a auzit un glas slab, ușor, ce parcă venea din raclă. A
răsunat clar, „Pune-ți o dorință!” Gleb s-a întrebat dacă era o închipuire sau începuse să
o ia razna; dar, nu, auzise glasul foarte clar! Nu înțelesese greșit. Tocmai iși închinase
viața lui Dumnezeu, dorind să și-o pună întru lucrare pentru o cauză sfântă, iar
Dumnezeu, prin glasul Caviosului Gherman, îl întrebase ce dorea în schimb.
„Trimite-mi un nebun ca mine”, se rugă el, „care să mă înțeleagă pe mine și
năzuințele mele”.
Glasul blând al Cuviosului se auzi din nou: „Altceva?”
Lui Gleb i se tăie respirația. Dacă prima cerere era împlinită, el s-a gândit să-l
răsplătească pe Părintele Gherman în vreun chip.
„Trimite-mi o frăție”, spuse el tremurând, „care să-ți slăvească numele și să
propovăduiască lumii întregi sfințenia ta.”
Rostind aceste cuvinte, Gleb simți că n-a mai putut îndura lângă el atâta
sfințenie. A ieșit din Paraclis la fel de repede cum intrase, grăbindu-se spre chilia
Părintelui Gherasim. L-a găsit pregătind ceai pentru oaspeți. I-a spus bucuros: „Am
primit răspunsul!” Părintele, făcându-și semnul Sfintei Cruci cu evlavie, spuse simplu:
„Slavă lui Dumnezeu!” – fără să știe despre ce era vorba.
Care a fost sensul celor două cereri pe care le-a făcut Gleb Cuviosului Gherman?
Când i-a cerut un „nebun” ca el, se gândise de fapt la o soție care să-i împărtășească
idealurile și să-l ajute să le pună întru lucrare. Cunoștea câteva fete drăguțe și bune
creștine cu care s-ar fi putut căsători; dar acestea erau preocupate mai mult de asigurarea
unui cămin comod decât de împărtășirea idealurilor romantice ale lui Gleb, cu lucrări
misionare pline de jertfe. Fiindcă mama sa îl socotea întotdeauna „nebun” pentru ideile
sale „nerealiste”, el credea că numai un „nebun” ca el l-ar aprecia cu adevărat.
Cea de-a doua cerere către Cuviosul Gherman, venită din recunoștință, îi era mai
puțin clară. Se gândise la vreo asociație sau comitet care să sprijine canonizarea
Cuviosului Gherman și în același timp să-l ajute pe Părintele Gherasim să întemeieze o
așezare monahală pe insulă. El credea că exemplul Sf. Gherman putea fi urmat de tinerii
americani căutători de Dumnezeu. Având în vedere „frustrarea tânărului bogat”
popularizată la vremea aceea, el și-a dat seama că sufletul americanului satisfăcut avea
nevoie acum de ideea ortodoxă de nevoință sau osteneală ascetică duhovnicească, de
jertfa de sine și răbdarea greutăților pentru o pricină înaltă și nobilă. Frontierele
americane se șterseseră, iar spiritul ei de pionierat – spiritul libertății prin luptă – era
încă prezent. Prin chipul Cuviosului Gherman – călugărul smerit ce căuta unirea cu
Ziditorul său în vasta pustie nordică, răspândind de unul singur tradiția sfântă și veche
într-un pământ nou, ocrotind părintește pe cei oropsiți și orfani – Gleb a văzut calea ce
putea aduce ușurare duhului încercat și râvnei religioase nesimțitoare a Americii
contemporane.
Gleb a plecat acasă de Praznicul „Adormirii Maicii Domnului”. Părintele
Gherasim l-a condus până la țărm, suspinând ca un copil. „Nu suport despărțirile,”
spunea el. Pentru un pustnic atât de îndepărtat de lume ca el, asemenea despărțiri
însemnau de obicei că nu se mai vedea niciodată cu persoana aceea.
Pe când barca sa se ducea spre larg și-l privea pe Părintele Gherasim care
rămăsese singur, plângând pe țărmul Lagunii Călugărilor și binecuvântându-l, Gleb și-a
dat seama că pleca de acolo ca un om cu totul nou. „Am știut atunci”, scria el mai
târziu, „că văzusem, mai presus de așteptările mele, un om de o mare măsură
duhovnicească, care suflase în mine o viață neabătută, cu hotărârea de a continua întrun
chip viu lucrarea Sf. Gherman pentru slava lui Dumnezeu în Biserica Sa Ortodoxă, și
cu ajutorul lui Dumnezeu, nimeni și nimic nu-mi mai putea scoate gândul acesta din
minte.”
__________________
Doamne ajuta!
|