[caminaris]

Când a mers prima oară să-l cunoască, nu a fost după voia lui, ci din ascultare faţă de
Părintele Vladimir. Gleb îi spusese Părintelui Vladimir că era foarte bucuros să
primească îndrumare duhovnicească de la un luptător al lui Hristos din obştea Mânăstirii
Sfânta Treime. Dar Părintele Vladimir nu fusese de aceeaşi părere; întrucât trăia în
lume, avea nevoie de un preot care trăia în lume, într-o deplină asceză duhovnicească
creştină. I-a mai spus că dacă ar merge cale lungă până la New York şi de acolo în sus
pe râul Hudson până la o mică Mânăstire de maici, nu i-ar părea rău.
Amintindu-şi de prima sa întâlnire cu Părintele Adrian, Gleb scria:
„După o lungă călătorie cu trenul, apoi cu metroul prin oraş, şi o oră de mers cu
autobuzul către Spring Valley, după care a trebuit să mai merg o oră pe jos prin oraş, am
ajuns la mânăstire. Era o proprietate mică, aflată într-o zonă suburbană a oraşului, în
faţa aeroportului local, şi părea că locul era nepotrivit, fără nici un sens pentru noua mea
viaţă. Nu cunoşteam pe nimeni în Mânăstirea New Diveyevo şi nu aveam nici cea mai
vagă idee cu privire la ceea ce trebuia să mă aştept, în afară de o mulţime de imagini pe
care mi le făcusem despre cum ar fi trebuit să arate vechea Mânăstire Diveyevo, în
vremea Sf. Serafim de Sarov. Nu citisem aproape deloc literatură ortodoxă, în afară de
Viaţa minunată şi completă a Sf. Serafim de Sarov şi a Sf. Serghie de Radonej; şi acum
începusem să citesc Pelerinul rus, care mă captivase cu o putere uimitoare. Venind la
mânăstire, nu căutam un fel desăvârşit de a mă ruga, cum făcea pelerinul din carte. Eu
abia mă născusem, totul era nou pentru mine şi abia învăţam să mă obişnuiesc cu
atmosfera Bisericii, care încă rămânea pentru mine un tărâm necunoscut. Nu-mi
amintesc cine mi-a arătat casa Părintelui Adrian. Era în mijlocul curţii, în spatele unei
bisericuţe albe, neterminate încă, dar cu o frumoasă cupolă albastră. În faţă era un câmp
deschis cu o mulţime de stupi albi. Între partea cu altarul bisericuţei şi casa Părintelui
Adrian era o salcie plângătoare mare. Uşa, cu un mic acoperiş deasupra, era între două
geamuri.
Am ciocănit timid şi uşa a fost deschisă de o doamnă bătrână, dar foarte
energică, preoteasa, care l-a chemat pe Părintele Adrian, care a venit pe o uşă din
dreapta mea şi m-a poftit într-un vestibul mic – un birou cu tavanul jos, care avea un aer
de căldură şi tihnă. Mi-a spus să mă aşez pe un scaun, cu spatele la fereastră şi cu faţa
spre colţul cu multe icoane întunecate şi o candelă aprinsă. El s-a aşezat în faţa mea, pe
un divan mic lipit de perete şi mi-a cucerit sufletul cu un zâmbet însufleţitor. Era înalt şi
prea frumos. Ochii de un albastru strălucitor arătau bucurie, deşi întreaga înfăţişare era
foarte serioasă şi blândă. Eu nu venisem să găsesc un ‘bătrân’, cum am aflat mai târziu
că se spune. Nici nu aveam vreo urgenţă deosebită ca să-l caut, căci simţeam că toate
sunt cu purtare de grijă la Jordanville. Nici nu mă ardeau întrebări importante. Eu
venisem în vizită şi el a înţeles asta şi a început să-mi pună întrebări despre mine, cu un
glas minunat de tenor. Totul părea simplu şi neînsemnat, astfel că atenţia îmi era atrasă
mai mult de numeroasele chipuri de călugări cu camilafcă de pe pereţi decât de ce
spunea el, când deodată m-a luat prin surprindere, întrebându-mă dacă săvârşisem un
oarecare păcat. Am rămas mut de uimire în faţa darului înainte vederii pe care-l avea.
Nu mă gândisem niciodată că are acest dar. Apoi, venind mai aproape şi uitându-se
pătrunzător în ochii mei, mi-a dezvăluit lucruri despre mine, despre care eu nu eram
conştient.
Convorbirea noastră nu a durat mult, dar am fost copleşit de ideea că aveam în
faţă întruchiparea desăvârşită a unui părinte atotcunoscător, cu purtare de grijă şi bine
intenţionat, căruia îi pasă de tine şi de starea în care te afli, fără să încerce să te
modeleze în vreun fel. Am plâns, dar nu pentru că îmi mişcase inima, ceea ce de fapt se
întâmplase, ci pentru că găsisem ceva minunat de care sufletul meu era însetat de prea
mulţi ani. Îndată i-am putut pune o mie de întrebări care mă chinuiseră multă vreme iar
el mi-a dat principii scurte cu care să-mi dezleg eu însumi aceste dileme. Mi-a explicat
ce este răul; mi-a spus că scopul vieţii omului pe pământ se află în ciclul zilnic al
slujbelor Bisericii; că icoanele sunt ferestre deschise spre rai, pe care îl putem vedea
cunoscând-i pe sfinţi; că pictura, muzica şi toate artele sunt ca rugăciunile, căi de a ne
apropia de Dumnezeu, ca Ziditor; că relaţiile dintre membrii familiei sunt taina
cunoaşterii lui Dumnezeu; ce este virtutea; ce este sexul; ce este teologia; care este
datoria noastră faţă de societate, faţă de Rusia aflată în suferinţă, faţă de America pe
care o iubea. Şi mai presus de toate, şi-a arătat evlavia faţă de părinţii Optinei, ale căror
feţe străluceau de pe pereţii din jurul meu. Aflasem că era fiul duhovnicesc al Stareţului
Nectarie, căci citisem fragmente din amintirile soţiei sale despre viaţa Stareţului în
Rusia cea chinuită, într-un ziar din Jordanville. Când vorbea despre el, Părintele
Adrian îi spunea batiuşca Nectarie şi ne ilustra spusele lui cu câteva istorioare din
viaţa sfântului bătrân.”
Aşa cum primise odinioară să-i fie duhovnic Părintelui Vladimir, tot aşa acum,
Părintele Andrei primise să-i fie duhovnic lui Gleb – părintele pe care nu l-a avut
niciodată. Cu toată sănătatea lui şubredă şi cu solicitările la care era supus, Părintele
Adrian s-a străduit mult să-l formeze duhovniceşte pe Gleb. Gleb îşi aminteşte cum îi
împărtăşea învăţătura Patristică despre paza minţii şi curăţia inimii:
„Mi-a zugrăvit chipul minunat al unei fecioare care urma să fie decapitată a doua
zi, pentru dragostea şi credinţa ei în Hristos. Ea mergea prin catacombe întunecoase,
umede şi pline de curent, cu o lumânare în mână care abia pâlpâia, singura ei lumină
care să o ducă la locul tainic unde se adunau creştinii ca să săvârşească Sfânta
Euharistie – prin a cărei împărtăşire Îl va moşteni pe Hristos şi Împărăţia Sa. Întreaga ei
soartă în veşnicie depinde de această mică scânteie de lumină, care o îndepărtează tot
mai mult de lumea cea fără de har şi întunecată. Cu câtă frică şi cutremur trebuie să-şi
păzească luminiţa lumânării, ca să capete viaţa pe care şi-o doreşte.
Fecioara, a continuat Părintele Adrian, este sufletul omenesc care trebuie să
păzească lumina cunoaşterii de Dumnezeu, să poarte de grijă de feluritele lucruri
neprielnice care pot întuneca sau stinge ‘Lumina care a venit în lume să-i mântuiască pe
cei păcătoşi’…. Cât de important este să ne păzim simţurile, prin care cunoaştem şi
înţelegem viaţa! Dacă suntem conştienţi de viaţă, de dragostea noastră faţă de Izvorul ei,
trebuie să fim curaţi înaintea Lui, ca să-I putem auzi mai bine Glasul în inimile noastre,
miezul vieţii noastre dăruite de Dumnezeu. Lucrarea despătimirii, neîncetata curăţire a
simţurilor noastre este esenţială pentru a păstra aprinsă candela fecioarei, care ne
luminează pe noi. ‘Lumina lui Hristos luminează tuturor.’ Lumina aceea este Harul lui
Dumnezeu ….
Părintele Adrian se ridică. Era foarte emoţionat şi aproape în şoaptă m-a poftit
să-l urmez.
În spatele lui, era o uşă către biroul său, ori poate către camera lui de rugăciune.
Când a deschis-o, am simţit ca şi cum ar fi fost sfânta sfintelor lui şi abia am cutezat să
intru. În faţa noastră era colţul său de rugăciune cu multe, multe icoane, de toate formele
şi mărimile şi analoguri(suporturi de carti) cu câteva cărţi deschise, Psaltirea, etc. … Deasupra,
dominând întreaga încăpere, era o fotografie alb-negru, în mărime naturală, a capului lui
Hristos, reprodus după vestita pictură a lui Vasnetsov. Îl înfăţişa pe Hristos foarte
realist, cu cununa de spini, suferind cu adevărat, stors de puteri şi cu ochii pătrunzători.
Aceasta era taina Părintelui Adrian; această sfântă Faţă arăta Suferinţă. Dar de ce? Nici
o explicaţie despre suferinţă nu m-a mulţumit; de ce mai trebuia ca noi să suferim, după
ce Hristos biruise durerea şi moartea? Dacă alipirea noastră de El, ne făgăduieşte
fericirea veşnică, de ce mai trebuie să suferim aici pe pământ, ca în vremurile Vechiului
Testament?
Sticlele roşii ale candelelor dădeau o lumină caldă în încăperea cu plafonul jos –
o adevărată chilie de Stareţ. M-am simţit copleşit şi chiar tremurând. Îndată, Părintele
Adrian s-a închinat în faţa icoanelor, după care a început că mi le arate una câte una, pe
când le sărutam cu evlavie. Erau bucăţele de moaşte ale Sfinţilor din Peşterile Kievului.
Mi-a arătat mai ales pe Sf. Agapit tămăduitorul, care întotdeauna i-a dat ajutor în boală;
Sf. Ioan Mult Pătimitorul, care şi-a îngropat trupul până la mijloc ca să-şi biruiască
patimile. Sf. Moise ungurul, care îi hrănise pe flămânzi, aşa cum a făcut Părintele
Adrian mai târziu, în vremea cumplitului regim sovietic.
În cameră era o linişte pătrunzătoare.