[caminaris]

Gleb (viitorul Parinte Gherman) ca şi Eugene (viitorul Parinte Serafim), în timp ce urma cursurile unui colegiu din Boston, trecea printr-o
mare căutare sufletească. Mama sa, făcând parte din intelectualitatea rusă, nu l-a crescut
în duhul Bisericii Ortodoxe. Aproape toată viaţa, Gleb a avut o fire dificilă. Tânjea
foarte mult după îndrumarea unui tată şi blestema soarta care l-a lipsit de lucrul acesta.
Acum trebuia să ştie de ce trebuia să lupte ca să-şi întreţină familia şi pe el însuşi.
Atunci a scris: „Săvârşisem crimă în inima mea; eram sinucigaş. Răzvrătirea mea nu era
frustrarea cunoscută a tânărului bogat din anii ’50, care, aşa cum spunea Tolstoi,
‘înnebunise din preaplinul stomacului’. Nu, eu mă simţeam îngrozitor, căci nu aveam
nici un răspuns la întrebările mele, care erau foarte importante pentru mine .... Eram
însetat de viaţă dar trebuia să ştiu de ce. Să trăiesc numai pentru că m-am născut şi să
sufăr fără nici un scop şi să mor? Eu nu am cerut să mă nasc! Eu doream să trăiesc, dar
abia ieşisem dintr-o stare de deznădejde în care toate mi se păreau urâcioase, lăsând să
mă cuprindă o putere drăcească de indiferenţă totală, care îmi cuprinsese întreaga fiinţă,
luând locul fricii fireşti. Această stare s-ar putea numi ‘frica de linişte’. Numai omul
care a trecut printr-o asemenea stare, poate să-i înţeleagă şi să-i ajute pe tinerii
sinucigaşi de astăzi. Şi eu am fost unul dintre aceştia. Aveam vreo 18-19 ani.”

(Gleb a aflat în 1990 că tatăl său murise. Până atunci nădăjduise că ar putea fi în viaţă în Rusia.)

Numai harul lui Dumnezeu a putut să-l scoată pe Gleb dintr-o asemenea stare.
Pe când stătea pe un pod din Boston gândindu-se să-şi ia viaţa, i-au venit deodată în
minte câteva chipuri color ale unui Sfânt despre care aflase în copilărie, Sf. Serghie de
la Radonej. Acest mare pustnic rus din sec. al XIV-lea, trăise aşa cum era sortit omul să
trăiască: cu Dumnezeu, în sânul naturii. Gândul i-a şoptit lui Gleb: „Dă-i o şansă! Vezi
dacă o viaţă adevărată a curăţiei, departe de lume şi în comuniune cu natura, este o
realitate. Dacă nu e aşa, şi totul este doar înşelarea unui visător, un basm, un ‘drog al
oamenilor’ – atunci ia-ţi viaţa....”
Apoi l-a mai tras ceva pe Gleb din prăpastie. Într-o seară, în preajma
Crăciunului, când abia mergea pe Symphony Road, îngheţat şi cu picioarele ude, un om
necunoscut i-a dat un bilet gratuit pentru un mare concert, cu piesa Mesia de Händel. A
plâns de bucurie, căci muzica, cu minunatul cor Aliluia, vorbea sufletului său în chip
nemijlocit. Prin această operă de mare artă şi frumuseţe transcedentală, a început să
priceapă – nu logic sau raţional – că omul este duh, şi că ceea ce căutase el în toţi aceşti
ani, era pur şi simplu – Dumnezeu.
Dar totul s-a desluşit şi a căpătat sens, când Gleb a făcut primul pelerinaj la
Mânăstirea Ortodoxă Rusă Sf. Treime din Jordanville, New York. Acolo, a aflat pentru
prima oară credinţa strămoşilor săi, în toată slava sa. Amintindu-şi cum a ajuns la
biserica mânăstirii în Duminica Floriilor, a scris: „Deschizându-se uşile pentru
privegherea Intrării Domnului în Ierusalim, am auzit minunatul cor dublu răsunând
antifonic dinspre cele două străni şi am simţit de îndată acelaşi sentiment măreţ din
Aliluia lui Händel, sentiment pe care-l căutasem în biserici şi doar acum l-am găsit – şi
inima mea era cucerită! Mă născusem din nou întru Hristos.”
LA MÂNĂSTIREA Sfânta Treime, Gleb a fost luat sub aripa ocrotitoare a
tânărului părinte ierodiacon, Vladimir. Era mic de statură, cu ochi verzi strălucitori,
revărsând bucurie şi dragoste ca Hristos. Gleb îşi aminteşte: „După vecernie, Părintele
Vladimir mi-a spus: ‘Hai să facem o plimbare până la cimitir.’ Era în ţinută de biserică,
cu camilafca şi mantia. Avea atâta bucurie de parcă ar fi zburat dacă ar fi putut. Mi-a
spus: ‘Vrei să vorbim?’ Eu îl cercetam să aflu dacă puteam să-i dezvălui părţile cele mai
ascunse ale sufletului meu. Mergând, mi-a spus, ‘să-ţi spun mai întâi eu cine sunt, apoi
îmi spui tu cine eşti’.”
Părintele Vladimir i-a povestit despre viaţa lui, care semăna oarecum cu a lui
Gleb. Născut în provincia Cernigov din sudul Rusiei, a fost recrutat de armata germană
în retragere, la frageda vârstă de 14 ani. În Rusia sovietică, tatăl său fusese ateu şi
pentru aceasta, mama lui se ferise să le vorbească copiilor despre religie; dar când
băiatul a plecat pentru totdeauna, mama i-a spus: „Ţine minte, ai fost botezat.” În
Germania, a lucrat ca ostarbeiter,111 scoţând oamenii de sub dărâmături, după
bombardamentul american asupra Berlinului. Acest tânăr singuratic L-a întâlnit pe
Dumnezeu acolo, în Germania de după război. A fost prezentat Părintelui Adrian
Rimarenko, preot de o credinţă şi un duh arzător, care formase atunci, în orăşelul
german Wendlingen, o comunitate creştină de 40-50 de oameni, majoritatea fiind
refugiaţi ruşi foarte săraci. Părintele Adrian dădea „ascultări” oamenilor după inspiraţia
sa. Sub îndrumarea sa, s-a hotărât Părintele Vladimir să se facă călugăr, mai întâi în
Germania şi apoi în Jordanville.
„Povestea Părintelui Vladimir a durat cam două ore. Mi-a vorbit despre lucrurile
care l-au însufleţit, despre lumea sa lăuntrică. Eram copleşit de gândul că întâlnisem un
om, o fiinţă omenească normală, care avusese aceleaşi probleme ca mine, cu bunăvoinţă
faţă de nevrednicia mea, a stat de vorbă cu mine, a râs şi a glumit....
Când povestea Părintelui VIadimir a luat sfârşit, inima mea era deja deschisă.
Începea să se aprindă. Voiam să-i spun toate câte erau în sufletul meu. Apoi mi-a spus,
‘acum spune-mi povestea ta’. I-am spus tot, viaţa mea întreagă, nefericirea mea,
tulburarea şi îndoiala mea. Întoarcerea mea la credinţă s-a petrecut acolo, la miezul
nopţii, între cimitir şi mânăstire. Convorbirea aceea m-a mişcat foarte mult.
Mă temeam să mă despart de el. Simţeam că găsisem pe cineva, căruia îi păsa de
mine. În seara dinaintea plecării mele, am intrat în sală împreună. S-a uitat la mine, m-a
însemnat cu semnul Sfintei Cruci, apoi m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. M-a uluit. Eu
trăisem o viaţă atât de rece până atunci. Mi-a zâmbit, şi a ieşit afară cu camilafca .... Lam
urmat. Stelele străluceau peste tot. Era o noapte caldă de vară; se simţea mirosul de
fân. Atunci mi-am spus: aş vrea să nu mă mai despart de el niciodată. Dimineaţa, mi-a
spus acelaşi lucru: ‘Nu te teme, nu ne vom despărţi niciodată!’”
Experienţa „naşterii din nou” a lui Gleb a adus o schimbare zguduitoare în ochii
tuturor celor care-l cunoşteau. Înainte, toţi îi spuneau „Gleb morocănosul”. Acum, era
cu adevărat fericit şi însufleţit, avea un scop şi o chemare. Se schimbase atât de mult,
încât şi culorile i se păreau acum mai vii.
Prin Părintele Vladimir, Gleb a cunoscut măsura ascetică, mistică a
creştinismului ortodox. Prima carte pe care i-a dat-o să o citească, a fost viaţa unuia
dintre cei mai iubiţi sfinţi ai pământului rusesc, Sf. Serafim de Sarov († 1833), de
Dumnezeu luminat.
Sufletul însetat al lui Gleb a înghiţit povestirile despre Sfinţii pământului rusesc.
A aflat că pe lângă Sf. Serghie de Radonej şi Sf. Serafim de Sarov, vieţuia o întreagă
ceată de asceţi „sălăşluitori ai pustiei”112 în comuniune cu Dumnezeu în întinsele păduri
ale Rusiei, aproape de veacul nostru. L-au impresionat mai ales Vieţile stareţilor de la
Mânăstirea Optina, care, primind însufleţirea pustiei de la vieţuitorii din pădurile
Roslavl, au plămădit unul dintre cele mai impresionante fenomene din istoria mai
recentă a Bisericii. În veacurile XIX şi XX, stareţii au avut o influenţă deosebită asupra
societăţii ruseşti, determinând o înflorire a sfinţeniei la scară naţională. Împlinind una
dintre străvechile misiuni profetice ale Bisericii113, li s-a dat harul de a citi în inimile
oamenilor şi de a tămădui rănile trupeşti şi sufleteşti. Profeţiile şi sfaturile lor, de
Dumnezeu insuflate, au atras sute de credincioşi din întreaga Rusie, între care şi scriitori
ca Dostoievski, Gogol şi Tolstoi.
TOT prin Părintele Vladimir, Gleb l-a cunoscut şi pe unul dintre ucenicii
apropiaţi ai ultimului stareţ de la Optina, Sf. Nectarie. Ucenicul acesta era chiar
Părintele Adrian Rimarenko, pe care Părintele Vladimir îl cunoscuse în Wendlingen.
Părintele Adrian şi soţia sa, locuiau în Spring Valley, New York, unde întemeiaseră
Mânăstirea de maici New Diveyevo. Acolo, ca şi în Europa, slujea ca părinte
duhovnicesc al unei comunităţi de credincioşi mireni, care se adunaseră în jurul lui.
Atât Părintele Adrian cât şi turma sa au suferit cumplite experienţe dureroase. În
timpul celui de al II-lea Război Mondial, schijele unei bombe i-au sfârtecat jumătate din
capul fiului său, chiar sub ochii lui. Părintele Adrian a primit această suferinţă cu multă
înţelepciune, folosind roadele dobândite aici pentru ajutarea şi alinarea oamenilor, iar ei
se ţineau aproape de el. Ca preot, părinte duhovnicesc şi orator, a atras sute de mii de
oameni la slujbele bisericii şi la felul său de a trăi. Îşi punea viaţa pentru turma sa. Era
atât de părintesc în toată fiinţa sa, încât l-au numit „super-preotul”.
Harul preoţesc al Părintelui Adrian nu era doar o închipuire, ci era urmarea
ascultării de Bătrânul Nectarie cu mintea şi inima. În 1928, Sf. Bătrân Nectarie a murit
sub patrafirul preoţesc al Părintele Adrian; iar acum, harul care venea de la Optina era
de bună seamă asupra Părintele Adrian. Ca şi Bătrânul său, Părintele Adrian devenise
un adevărat „cunoscător al inimilor”: adică putea să vadă pe cineva pentru prima oară în
viaţă şi să-i spună ceva de mare importanţă pentru acea persoană, dar care nu însemna
nimic pentru alţii.
Înainte de a-l cunoaşte pe Părintele Adrian, Gleb nu ştia toate astea despre el.