Ionut, esti printre putinii care au curajul sa-si expuna public temerile intime. In general pe forum se pedaleaza pe ideea ca rugaciunea se face cu (relativa) usurinta, ca nu trebuie sa ne pierdem speranta, ca stim ce avem de facut pentru a ne mantui, asadar ce ne impieduca sa purcedem pe cale, samd. De parca toate lucrurile astea se fac lesne.
Fireste ca intotdeauna neputinta (neputinta de-a te ruga, de-a crede ca Dumnezeu te aude si-ti va indeplini ruga) va fi pusa pe seama puzderiei de pacate pe care o ai si respectiv (si pe cale de consecinta) a indepartarii tale de Dumnezeu.
Si eu ma tem, cad, ma indoiesc, ma revolt, toate astea pe rand iar uneori chiar in acelasi timp...
"Credinta este adeverirea celor nadajduite, dovada lucrurilor nevazute" (Evrei 11, 1) - dar ce ne facem atunci cand cele nadajduite nu se adeveresc iar cele nevazute nu se dovedesc... cel putin in timpul vietii noastre, pentru a ne intari credinta?
Sf. Apostol Toma a fost contemporan (!!) cu Iisus Hristos, ba chiar a asistat la multe din minunile Sale si tot s-a indoit: "Daca nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20.25).
Nu fac apologia firii umane (slaba prin excelenta), insa cred ca ne-ar fi de folos sa ne sprijinim mai mult unii pe altii atunci cand cadem.
Doamne ajuta!