Citat:
În prealabil postat de Traditie1
Afirmațiile dvs. dovedesc o gândire instinctivă, o preluare mecanică a unor teorii din tradiția bisericească sau din societate. După ce vă ghidați când faceți niște afirmații? Ați analizat problema sau doar urmați niște opinii considerate normă de către alții?
A adopta niște puncte de credință fără verificare e un fanatism fără nici un rezultat benefic. Noi trebuie să ne însușim adevărul printr-o experiere a lui directă, nu prin adoptarea orbească a unor idei emise de ceilalți. Un adevăr acceptat fără înțelegere nu are nici o valoare. În plus, a adopta fără discernământ tot felul de învățături are mari șanse de înșelare.
Dacă veți căuta independent să înțelegeți psihologia plânsului, poate veți ajunge la aceeași concluzie cu mine: apariția lui în momente de puternică emotivitate (bucurie sau dimpotrivă durere) nu are o cauză duhovnicească ci este o manifestare a orgoliului. Pusă în cuvinte, trăirea care duce la apariția plânsului ar suna cam așa: "trăiești sentimente dramatice, ești o ființă nobilă". Aceasta e sugestia care provoacă plânsul, voce care poate fi foarte bine a diavolului. Plânsul este alintare, auto-încântare, cu alte cuvinte mândrie.
Căința adevărată pentru păcate sau pentru altceva nu se manifestă prin lacrimi ci printr-o durere mută. Plânsul e întotdeauna întors spre propria măgulire, e o formă de auto-compătimire, de mângâiere prin gâdilarea orgoliului.
Trebuie să ne învățăm să ne controlăm emoțiile și gândurile, aceasta ar trebui să fie activitatea noastră principală fiindcă numai așa ne vom curăța de patimi. Și cu timpul vom ajunge să înțelegem natura păcătoasă a diverselor manifestări pe care înainte le consideram nevinovate. Mândria are aspecte foarte subtile și învingerea ei este scopul principal al luptei duhovnicești.
|
fericiti cei ce plang ( nu cei ce se autovictimizeaza intr-o vaicareala patetica), ca a acelora este Imparatia cerurilor si mai ales fericiti cei sensibili la plansul si durerea muta a celorlalti.
uneori lacrimile se plang toate fara nici un rost daca nu aflam ca ceea ce ne doare e de fapt durerea departarii de Cel-pe-care-L-ranim-cu neiubirea-noastra.
,,Când, izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit și-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - și din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil, întâiul om
căzu cu fața-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".
Și-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.
Lucian Blaga, Lacrimile