Poarta Raiului sa fie deschisa pentru toti oamenii
Citat:
Īn prealabil postat de Miha-anca
Draga Elena "Volga", nici nu stii ce bucuroasa sunt de vestea buna pe care ne-ai dat-o prin intermediul acestui mesaj. se adevereste inca odata ca cel care crede in Dumnezeu si isi pune viata in mainile Lui, poate iesi invingator in lupta cu boala. Esti al doilea caz de care aud in rastimp de o saptamana. Mai era un domn din Timisoara, care acum 3 ani fusese descoperit cu cancer si incepuse cu Sfintele Taine, cu mersul la Sf. Liturghie. Dupa scurt timp incepuse sa se indrepte, dar nu am mai auzit nimic de el, pana de curand: este bine sanatos.
Mai e intrebare daca ajuta rugaciunile adresate Sfintilor?!? Cred ca nu! Sa ne rugam Sfintilor de cate ori avem nevoie, ca sa avem reusita in ceea ce intreprindem.
Draga Elena, iti urez viata lunga si mantuire!
|
Pentru Miha-anca
Iti multumesc pentru ca te bucuri pentru mine. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca ma ajuta sa-I simt prezenta, ajutorul. E acel “dialog” cu Dumnezeu despre care vorbeste adesea Parintele Rafail Noica. Despre toata istoria cu boala mea am scris undeva pe forum. Ma rog lui Dumnezeu, Maicutei Preacurate si tuturor Sfintilor, sa pot sa trec greul, sa nu cartesc. Sa pot sa-I multumesc lui Dumnezeu ca prin boala, m-am apropiat mai mult de El. Asta nu e usor. Dar e esential. Nu stiu ce planuri are Domnul cu mine si as minti daca as spune ca nu ma tem putin daca finalul va fi al omului bolnav de cancer. Cancerul e o boala urata, dar stiu ca daca esti in rugaciune cu Dumnezeu si cu Maicuta Domnului si cu Sfintii, pot sa treci. Dumnezeu a randuit totul asa cum face cu fiecare dintre noi. Eu am aflat de tumora (de prima tumora) in octombrie 2005, la 57 de ani. Nu stiu cum as fi reactionat daca totul se intampla cand eram tanara. Poate as fi cartit, poate L-as fi intristat pe Dumnezeu cu intrebari:”De ce? De ce eu? etc.” Acum n-am avut asta. Si ii multumesc lui Dumnezeu ca nu m-a lasat sa ma impovarez cu ganduri nefolositoare. Prima tumora mi-a disparut prin post si rugaciune. E o istorie intreaga. Am inceput cautarile in ianuarie 2006 si in ajunul Sarbatorii Pastelui tumora disparuse. Dar mi-a reaparut in anul urmator (2007) in ianuarie, la fel de mare (cam 3 cm si exact in acelasi loc). In august 2007 am facut biopsie si am aflat ca am cancer, stadiul II B. Am inceput calvarul chimioterapiei. Am vazut copii de 2,3 sau 4 ani sau mai marisori care treceau prin ce treceam eu. Mi-a fost rusine sa ma plang. Mi-a fost rusine sa cartesc. Dumnezeu ma ingaduise o viata. Ei nici macar nu intelegeau ce li se intampla. Si erau senini. Si acceptau totul cam si cum asa ar fi trebuit sa fie viata lor. A fost o lectie pentru mine. Ma rog lui Dumnezeu sa nu ma smintesc si sa nu uit niciodata privirile copiilor de la etajul IV al Institutului Oncologic Fundeni. Au fost o lectie de rabdare si acceptare. Si mi-e si frica sa ma gandesc ce trebuie sa fii fost in sufletul parintilor lor. Toti cei care au angoasa existentiala, care n-au masina cea mai buna, care n-au destule haine sau vile, care n-au reusit sa alerge in Tahiti sau in nu stiu ce alte destinatii exotice, care poate au ramas fara serviciu, sau poate au foarte putini bani pentru ei si pentru copiii lor, toti cei care se plang ca Dumnezeu I-a uitat, ar trebui sa-i vada pe acesti copii. Si cred ca ar intelege ce „norocosi” sunt.
Cand eram in spital pentru operatie, (m-am operat la Spitalul Polizu, si iar trebuie sa-i multumesc lui Dumnezeu ca am ajuns la acest spital), am avut ocazia sa vorbesc cu foarte multe femei bolanve - nu de cancer, eram singura; si le-am incurajat asa cum m-a invatat Dumnezeu. Nici nu le venea sa creada ca eu eram cu problemele –poate- cele mai mari.
Eu am stat in spital 2 saptamani inainte de operatie si doua dupa; am racit foarte rau si pana nu m-am vindecat nu m-au putut opera. Din cauza chimioterapiei imi scazuse mult imunitatea si atunci, firesc, si vindecarea a fost mai greoaie. M-au ajutat foarte mult copiii mei, sora mea si nepoata mea; prietenii mei, colegii de serviciu. M-au ajutat rugaciunile lor si ale celor pe care-i intalnesc la biserica la care merg din anul 1991. Parintele meu duhovnic m-a incurajat si s-a rugat pentru mine. Nici o clipa nu m-am simtit singura si asta mi-a dat putere. Stiti, bolnavul de cancer e privit ca si cum ar fi deja cu un picior in groapa. Si iti trebuie multa putere sa faci abstractie de aceasta atitudine. In seara dinaintea operatiei mi-a fost putin teama. Am vorbit la telefon cu parintele meu duhovnic. M-a incurajat. Mi-a spus:”Sunt oameni care ajung la spital bucati, si daca Domnul vrea, se fac bine. Rugati-va la Dumnezeu sa lucreze El prin mainile chirurgului. Sa-i indrume El pe medicii care opereaza, pe anestezist.” M-au ajutat mult vorbele parintelui meu duhovnic si-i multumesc. Dupa operatie, cand l-am vazut pe fiul meu asa de mult m-am bucurat! Ar trebui sa ne bucuram de fiecare clipa de viata, s-o pretuim si sa-i multumim lui Dumnezeu si pentru o felie de paine, pentru ca sunt oameni care poate n-au nici macar atat. Ziua (si noaptea) petrecute la Reanimare – cam de la pranz pana a doua zi, au fost cumplite. Anestezia si toate medicamentele pe care le inghiti iti dau o stare cumplita. Dar a trecut. A doua zi m-am dat jos din pat singura, si cu rabdare si incredere in Dumnezeu, a trecut totul. Greul nu trecuse pentru ca, dupa alte incercari: nu-mi gaseam medic oncolog pentru ca n-am vrut sa merg la acela cu care incepusem chimioterapia; prognosticul de dupa operatie a fost rezervat spre grav si nici un medic - am vorbit cu trei - n-a vrut sa-si asume rsponsabilitatea tratamentului. Dumnezeu m-a ajutat, nu m-am speriat, si am reusit sa-mi gasesc medicul potrivit si am facut chimioterapie pana in luna iulie inclusiv. De atunc imi fac testele la termenele stabilite de medic si, multumesc lui Dumnezeu, nu ma mai simt om bolnav de cancer.
Va multumesc ca v-ati gandit si la mine.
Dumnezeu sa ne ajute sa biruim raul din noi si din afara noastra. Amin.
|