Nu mă îndoiesc că cei ce s‑au pocăit, au cunoscut pe Dumnezeu în bunătatea Lui şi au gustat măcar odată din dragostea Lui cea mare, s‑au bucurat de ea, s‑au desfătat în ea, au vestit‑o chiar altora. Dar se întâmplă că vremea trece şi câteodată ne descoperim şi ne simţim departe de Fiinţa Lui cea plină de farmec şi ne dăm seama că am uitat gustul iubirii divine – nu ne mai este dor de El, nu mai gândim atât de mult ca altădată la El, la venirea Lui, etc.
Am uitat cum este să ştim că El ne iubeşte. Ca un om care priveşte cerul înstelat şi tot caută şi tot caută, dar nu mai găseşte steaua aceea, cea mai strălucitoare, pe care o ştia, până când a adiere de vânt mişcă o frunză spânzurată de o ramură deasupra lui. Steaua era acolo, statornică, dar frunza o acoperea. Fie ca Domnul să facă să adie vântul Duhului Sfânt şi să înlăture din calea ochilor noştri tot ce ne împiedică să vedem dragostea lui Dumnezeu şi astfel încurajaţi să îndrăznim să ne lăsăm prin credinţă în mâna Lui, în voia Sa.