Strădaniile de a ne recupera chipurile sunt sortite eşecului dacă Dumnezeu nu ne taie calea, ca să ne ia faţa în mâini şi să ne silească să-L privim în ochi. Face asta nu ca să ne nimicească, ci ca să ne redea frumuseţea. Când îi contemplăm chipul, primim şi noi ceva din strălucirea care se vede pe chipul Lui.
Când ochiul de foc al lui Dumnezeu se opreşte asupra noastră, suntem ca Moise dinaintea rugului aprins: ne ascundem faţa, fiindcă ne temem să-l privim pe Dumnezeu. Şi tot ca Moise odinioară, suntem chemaţi pe nume, ca să ştim că drumul spre rug n-a fost o rătăcire.


Muntele schimbării la faţă
Drumul către Dumnezeu (şi către propriul chip) nu se opreşte aici. Nu putem rămâne blocaţi în acest gest reflex al ascunderii feţei din faţa ochiului de foc care este rugul aprins. Suntem chemaţi să urcăm pe munte, pe acel munte învăluit de foc şi negură, unde dreptatea lui Dumnezeu se revelează ca philanthropia (iubire de oameni), unde instrumentul de blestem şi ruşine se manifestă ca sursă de binecuvântare şi glorie. Abia acolo, în lumina neapropiată ne vom vedea iarăşi feţele.