Sincer, nu vreau să râd la urmă dar vreau să fiu acolo unde e Hristos.
Acum s-ar crede că râd și mă distrez, când de fapt îmi plânge sufletul de ce aud, citesc, văd că se întâmplă în Biserică și împrejurimi.
Umorul poate fi uneori o formă de discurs prin care poți să transmiți și situații înfiorător de triste. Râdem de necaz, altfel spus.
Să o lăsăm așa...
Nu militez pentru nimic. Un lucru îmi e clar : Credința nu e ideologie, nu mă lupt cu nimeni, nu vâd dușmani peste tot în jurul meu. Văd, în schimb, persoane diferite de persoana care sunt, cu care nădăjduiesc să împart, vorba vrednicului de pomenire Nichifor Crainic, "un colț de cer".
Nu vreau să râd la urmă, poate cel mult să zâmbesc.
Meargă și talibanii ortodoxiei în Împărăție. În privința asta îmi permit să fiu un pic origenist și să-mi doresc să ajungă de-a dreapta scaunului de judecată toată lumea. Nu am garanții că se va întâmpla așa, dar Hristos așa m-a învățat să doresc aproapelui meu. Și doresc asta tuturor, din toată inima.
Sunt trist însă atunci când oamenii împart turma înainte de vreme. Ăsta e privilegiul Domnului în eshaton, nu al popilor, călugărilor, patriarhilor, nici măcar al sfinților.
Până la ultima suflare toată firea omenească are o șansă.
|