[Elesya]

Muzica buna...muzica clasica , indiferent de epoca ce o consacra este categoric una de calitate , chiar daca nu toti o savureaza...ca doar nu tot poporul e meloman in sensul bun al cuvantului...
Inainte de toate , Mozart a fost un copil minune cu un talent inascut (ce nu are cum proveni din masonerie)...

Un articol interesant despre Mozart...


"Trebuie să mă întorc încă o dată la Wolfgang Amadeus Mozart. De ce este omul acesta incomparabil? De ce, pentru cineva gata să îl asculte, el a produs, în aproape fiecare portativ pe care l-a conceput şi l-a compus, un tip de muzică pentru care „frumos” nu este un epitet adecvat, o muzică care nu este, pentru creştinul adevărat, simplu di*vertisment, bucurie sau edificare, ci hrană şi băutură, o muzică reconfortantă şi care oferă călăuzire pentru nevoile sale, o muzică ce nu este niciodată sclava tehnicii sale de compozitor, ce nu este nici sentimentală, ci una care se „mişcă” liber şi eliberator, fiindcă este înţeleaptă, puternică şi suverană? De ce se poate susţine că Mozart are un loc în teologie, mai ales în doctrina creaţiei şi în escatologie, deşi el nu a fost un părinte al Bisericii şi, pare-se, nici măcar un creştin foarte fervent, fiind un romano-catolic ce a dus o viaţă ce ni s-ar putea părea mai degrabă frivolă atunci când nu era ocupat cu munca lui?

Este posibil să i se acorde această poziţie fiindcă el a ştiut despre creaţie ceva ce nici adevăraţii părinţi ai Biseri*cii, nici Reformatorii noştri, nici ortodocşii, nici liberalii, nici exponenţii teologiei naturale, nici cei înarmaţi din greu cu „Cuvântul Domnului”, şi, cu siguranţă, nici existenţialiş*tii, nici alţi mari muzicieni dinaintea lui sau de după el, nu au ştiut sau nu au putut să exprime şi să susţină acel lucru aşa cum a făcut-o el. In această privinţă el a avut o puritate a inimii prin care i-a depăşit cu mult atât pe optimişti cât şi pe pesimişti. 1756-1791! O perioadă în care Dumnezeu era ţinta atacurilor, fiind făcut responsabil pentru cutremurul de la Lisabona, iar teologii şi alţi oameni bine intenţionaţi întâmpinau mari dificultăţi în a-L apăra. In faţa probleme*lor puse de teodicee, Mozart avea de partea lui pacea lui Dumnezeu, care transcende de departe toate raţionamente*le critice sau speculative care laudă sau blamează. El lăsase în urmă toate aceste probleme. Şi atunci de ce să se mai preocupe de ele? El auzise, şi îi face şi pe cei ce au urechi de auzit să audă, chiar şi în zilele noastre, că noi, până când se vor împlini vremurile, nu vom putea să percepem întregul context al lucrărilor providenţei. In lumina acestei finalităţi a auzit el armonia creaţiei, din care face parte şi umbra, dar o umbră care nu este întuneric; aici deficienţa nu este în*frângere, tristeţea nu poate să devină disperare, necazurile nu pot degenera în tragedie, iar melancolia infinită nu are în final câştig de cauză. Astfel că în această armonie buna dispoziţie nu este fără limite, dar lumina este cu atât mai strălucitoare cu cât izbucneşte din umbră. Dulceaţa este în acelaşi timp şi amară şi tocmai de aceea nu poate să îngreţoşeze. Viaţa nu se teme de moarte, ci o cunoaşte foarte bine. Iar lumina este întotdeauna strălucitoare (Et lux perpetua lucet (sic!) eis), chiar şi în moartea ce a cuprins Lisabona.

Mozart nu a văzut lumina aceasta mai mult decât o ve*dem noi, în schimb el a perceput întreaga lume creată ca fiind învăluită în ea. A fost aşadar întru totul normal ca el să nu audă o notă mijlocie sau neutră şi să audă pozitivul cu o intensitate mult mai mare decât negativul. El a auzit negativul numai în pozitiv şi împreună cu acesta. Dar, cu toată opoziţia dintre cele două, el le-a auzit împreună, ca de pildă în Simfonia în G-minor din 1788. El nu a auzit nicio*dată doar pe unul dintre acestea, izolat într-un mod ab*stract. El a auzit ceea ce există în mod concret şi de aceea compoziţiile sale au fost şi sunt muzică totală. Auzind crea*ţia fără resentimente şi imparţial, el a produs nu numai propria lui muzică, ci şi pe cea a creaţiei, o dublă, dar cu toate acestea armonioasă, preamărire a lui Dumnezeu.

El nu a avut nevoie şi nici nu a dorit să se reprezinte pe sine, vitalitatea lui, regretele sale, pietatea sa, sau orice altă intenţie de-a sa. Este remarcabil modul în care el a reuşit să evite să cadă în mania exprimării de sine. El s-a oferit pur şi simplu să fie unealta care să facă astfel încât nişte bucăţele de corn, metal şi catgut să servească drept voci ale creaţiei, uneori fiind în prim plan, uneori acompaniind şi alteori în armonie. El a făcut uz de o gamă de instrumente, începând cu pianul şi vioara, cornul şi clarinetul, şi terminând cu venerabilul fagot, vocea umană având şi ea un loc între ele şi distingându-se tocmai prin lipsa oricărei pretenţii de distincţie. Din toate acestea el a extras o anumită muzică, punând în serviciul ei până şi emoţiile omeneşti, şi nu in*vers. El însuşi nu a fost decât o ureche pentru muzica aceasta şi mijlocitorul ei către alte urechi. A murit atunci când, potrivit înţelepciunii lumeşti, viaţa lui activă era abia în pragul adevăratei împliniri. Dar cine poate spune că, după „Flautul Fermecat”, „Concertul pentru Clarinet” din octombrie 1791 şi „Requiem”, ea nu fusese deja împlinită? Şi oare toate realizările acestea nu erau deja implicite în lucrările sale de la 16 sau 18 ani? Nu se aud ele deja în ceea ce ne-a parvenit de la foarte tânărul Mozart? El a murit în mizerie ca un „soldat necunoscut” şi, alături de Calvin sau de biblicul Moise, mormântul său nu e cunoscut. Dar ce mai contează aceasta? Ce contează un mormânt atunci când se permite ca o viaţă să exprime, simplu şi fără pretenţii, şi prin urmare, într-un mod senin, autentic şi impresionant, creaţia cea bună a Iui Dumnezeu, care cuprinde în ea atât limitele cât şi sfârşitul omului.
Fac aici paranteza aceasta, înainte de a începe să discut despre haos, fiindcă în muzica lui Mozart – şi mă întreb dacă acelaşi lucru mai poate fi spus despre orice altă lucra*re înainte sau după el – avem dovada clară şi convingătoare că este o insultă adusă creaţiei s-o acuzi de a fi ceva cu totul haotic pe motiv că include şi un „Da” şi un „Nu”, ca şi cum ar fi orientată cu o parte către Dumnezeu, iar cu cealaltă către nimicnicie. Mozart ne face să auzim că şi în acest din urmă aspect, şi deci în totalitatea ei, creaţia îşi slăveşte Creatorul şi, ca atare, este perfectă. Aici, în miezul proble*mei, iar aceasta nu poate fi considerată o realizare neîn*semnată, Mozart a creat ordine pentru cei care au urechi de auzit şi a făcut-o mai bine decât ar putea s-o facă vreo deductie stiintifica. Acesta este aspectul pe care am vrut sa-l subliniez." de Karl Barth