Aș vrea să mă refer la o problemă care mi-am pus-o de multe ori și cred că nu sunt singurul. Când aveam unele greutăți sau simțeam că nimeni nu mă înțelege mi-aș fi dorit să fiu în timpul în care Iisus, era pe pământ, că El m-ar fi ajutat.
La Înălțarea Sa, Iisus ne spune că e cu noi până la sfârșitul veacului. Și totuși în multe momente noi simțim că El nu ne aude sau că ne-a uitat. Oare nu se ține Iisus de promisiune?
Când avem cea mai mare nevoie de Iisus? Atunci când avem dureri sufletești sau trupești cauzate de necazuri, boli și altele. Mult timp simțeam că mai binecuvântați erau contemporanii lui Iisus, decât noi care ne rugăm la El și nu ne aude. Iar felul ăsta de a gândi e o hulă adusă la adresa lui Iisus, deoarece Îl facem mincinos (El a promis că rămâne cu noi).
Citind de curând niște predici ale părintelui Arsenie Boca am primit răspunsul la toate cârtelile mele, răspuns ce se află în Sfânta Scriptură. Să vedem puțin ce spune părintele Arsenie. Este vorba în primul rând de o predică ce se referă la episodul femeii cananeence. Femeia avea o durere așa cum toți avem când strigăm la Iisus.
“Durerea nu e un obiect sănătos de meditație. De durere trebuie să scapi, să o depășești, să fii deasupra ei. Dar trebuie să vină cineva să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în vârtejul ei și te închide dinspre toată lumea și dinspre orice lume (te izolează față de orice). E parcă o prelungire a iadului după tine. Cu cât orizontul tău e mai îngust sau mai îngustat de pătimirea ta, cu atât neliniștea ta e mai mare și poate să fie chiar mai mare ca a toată lumea. (…) Dar iată că trece Iisus pe lângă tragedia aceasta. Toate tragediile țipă la Dumnezeu, ori rugându-L, ori hulindu-L. Iisus Se face că nu aude (…). Dar L-au rugat ucenicii Lui s-o audă(…). Iisus s-a făcut că nu-i ascultă nici măcar pe ei. Dar în chip nevăzut atrăgea sufletul deznădăjduit al cananeencei la Sine și ea venind I s-a închinat Lui, zicând: “Doamne, ajută-mi!”. Se afla sărmana femeie în îngustimea durerii ei. I-a spus și Iisus o îngustime tot atât de strâmtă ca și a ei. Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel și că: Nu se cade a lua pâinea fiilor și a o da câinilor!. Cu alte cuvinte, Iisus îi punea în față păcatul ei, peste care o îmbia să treacă și iată că femeia aceasta a ieșit din îngustimea sa și nu s-a smintit că-i asemănată cu câinii. Atunci când ochiul ei a văzut mai mult, când s-a mutat din îngustimea durerii sale în bunătatea fără de margini a lui Dumnezeu, în clipa aceea s-a izbăvit. Așa a condus Dumnezeu minunea aceasta, că a tămăduit mama și pentru tămăduirea ei s-a însănătoșit și fiica ei de acasă” (părintele Arsenie Boca – Omul, zidire de mare preț).
Prin urmare, greutățile pe care le avem ni se dau din cauza îmbolnăvirii sufletului nostru. Iar Iisus încearcă să ne tămăduiască sufletul. Și cum o face? Nu neapărat făcându-ne câini, ci prefăcânu-Se că nu ne aude sau permițând unele răutăți în plus de la cei din jurul nostru etc. Deci, și dacă am fi contemporani cu Iisus lucrurile nu s-ar schimba cu noi. El ne-ar face câini pentru a ne scoate din îngustimea vieții noastre păcătoase, iar noi am pleca de la El îmbufnați de un “așa-zis Mesia”.
Un alt motiv pentru care Iisus nu ne ajută e slăbiciunea credinței. Să ne amintim de episodul copilului lunatic. Ucenicii nu-l puteau vindeca din lipsa credinței, iar tatălui, ca și ucenicilor, îi lipsește credința. Să vedem o analiză făcută de părintele Arsenie la acest episod:
“1. Cărturarii certându-se cu Apostolii cu prilejul epilepticului. Când nu pot oamenii nimic, ceva tot pot: se iau la ceartă. Neputința nu tace.
2. Iisus îi întreabă și El.
3. Tatăl copilului prezintă bolnavul, diagnosticul și diagnosticul ucenicilor: neputința.
4. Iisus desăvârșește diagnosticul, mai întâi al ucenicilor, adăugând că mai mare decât suferința e lipsa de credință. În fața acestui rău, Iisus mărturisește că și-a pierdut răbdarea.
5. Iisus ia informații despre copil, de la tatăl său, El ia și temperatura scăzută a credinței acestuia.
6. De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.
7. Tatăl, surprins în slăbiciunea sa, se depășește pe sine și spune cuvinte minunate: “Cred Doamne, ajută necredinței mele”.
8. După această mărturisire-și a neputinței omului și a Dumnezeirii lui Iisus – are loc minunea”. (Parintele Arsenie Boca, op. cit.)
Deci minunea nu a avut loc din puținătatea de credință a ucenicilor și a tatălui. Părintele Arsenie concluzionează că și azi sunt tineri muți și surzi, dar la cuvântul Bisericii se întreabă dacă va fi cineva cu credință atât de mare, încât să ducă la tămăduirea lor.
În concluzie, nu Dumnezeu e problema, ci noi. După cum spunea părintele Savatie Baștovoi, în Sfânta Scriptură se află răspuns la toate întrebările noastre. Cărturarii și fariseii se plângeau ca și noi că de ar fi fost în timpul proorocilor ei nu i-ar fi prigonit, dar Hristos le răspunde, și mai ales ne răspunde, mustrător: prin faptele noastre suntem mai răi decât înaintașii de care ne dezicem, deci pentru faptele noastre nu au loc minuni în viața noastră.
preluat de aici :
http://sfappetrupavelandrei.wordpres...ce-tace-iisus/