Citat:
În prealabil postat de roxanax43
Si cum aflam cum se comporta el cand nu avem voie sa locuim impreuna inainte de casatorie?
Totusi omul isi da in petec acasa intre patru pereti si zi de zi.
Ce spuneti?
|
Ceea ce-ți voi spune, admite-le ca simple păreri...
Am observat, din postările celorlalți (anna21, heaven) că ar exista niște modalități de "descifrare" a adevăratei firi a partenerului tău înainte de căsătorie (comportamentul față de propria sa mamă, mediul familial și raporturile existente între membrii familiei sale și chiar "relația cu cei din jurul său" , afirmă heaven). Posibil, dar nu e nimic care să-ți ofere garanția că toate aspectele identificate în familia sa de origine vor avea vreo influență majoră asupra comportamentului său viitor. Fiindcă mai există o "variabilă": persoana cu care se va căsători. Sunt destule cazuri de oameni care, provenind din familii dezorganizate, dau, totuși, dovadă de un comportament onorabil și un caracter lăudabil. Și atunci, îl / o vei refuza din start doar pentru că provine dintr-o familie cu anumite probleme / carențe? E o variantă, dar, iarăși, ce-ți oferă certitudinea că el însuși / ea însăși în raporturile sale cu persoana iubită nu va fi altfel?
Ceea ce contează, spun eu, este, în primul rând, relația dintre cei doi. Și nu degeaba am spus: "raporturile sale cu persoana
iubită". Știe să tacă când celălalt are ceva de spus, are răbdare cu greșelile celuilalt fără a căuta să-i impute vreodată ceva, chiar dacă celălalt este "vinovat"? Știe să-și vadă propriile greșeli înaintea celor ale partenerului? Admite, oare, cu seninătate, că reacția, greșită sau nu, a iubitei sale se datorează și lui? Fiindcă tot ceea ce facem sau fac cei din jurul nostru se datorează și nouă.
În ceea ce privește "detaliile" care, trăind în aceeași casă, pentru mulți devin foarte importante: cititul ziarului (lenevirea, practic) când doamna spală, gătește, are grijă de copii etc. Cred că acestea ar trebui lămurite dintru început: fiecare să-și vadă de propriile lucruri și roluri în familie. De pildă, fiecare (chiar și copii când vor fi mai mărișori) să știe că are locul său "privat" unde trebuie să-și pună hainele. Nu împrăștiate prin casă că doar are grijă soția / mama...
Celelalte activități gospodărești: ori se împart dintru început între soți și copii, ori se execută alternativ de către fiecare, fără intervenții de genul "dacă n-aș fi eu, n-ați fi în stare de nimic" și plictisită (enervată) să preiei din mers treburile pentru că soțul nu s-ar descurca. Va învăța, dar nu cu sfaturi corective de atoateștiutoare, ci pe propria piele. Cunosc bărbați, care, deși au învățat de acasă să le cam facă pe toate în casă, sunt feriți de către propriile soții / mame de rutina zilnică a gospodăriei. Care, mai apoi, supraglomerate de treburile casnice, cedează și "nervii" tind să ia locul bunei înțelegeri.
Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne obișnuim prost de la început și mai ales, cu înțelegere și răbdare, eu nu cred că nu se poate rezolva absolut totul. Că doar dragostea ne unește în fața lui Dumnezeu, nu? Și dacă e dragoste, atunci să fie dragoste, nu reproșuri, că celălalt nu face bine. Ce ai făcut tu ca celălalt să facă bine? Dragostea dă, nu cere. Așa ne punem problema.
Dragostea nu este o relație contractuală. Dragostea nu este un raport faptă - răsplată, nu este un raport faptă - pedeapsă. Dragostea dă, chiar fără garanția de a primi ceva în schimb. E greu să admiți, recunosc, o astfel de perspectivă, fiindcă suntem prea orgolioși și nu putem accepta că celălalt nu are nici o datorie și datoria este numai a ta. Am mai spus-o și o să repet de câte ori o să am ocazia: prima datorie o am eu și apoi celălalt, dacă sunt mânat de dragoste. Și dacă asta presupune sacrificiul propriului orgoliu sau demnității (ca eufemism pentru orgoliu) și acceptarea, uneori, a unor "umilințe", trebuie să fii dispus să le faci. Dacă nu poți, izolează-te și nu cerși iubire și înțelegere, fiindcă tu însuți nu ești capabil de așa ceva.
Cu speranța că o să mă înțelegi ce am vrut să spun, Dumnezeu să ne ajute.