[Patmos]

,,Cazuri de excomunicare (herem) intalnim si in Vechiul Testament (Facere XVII, 14 ,- Iesire XI, 15 ; Lev. XX, 6 ; XXVII, 28 ; Ezdra X, 8), care a cunoscut trei etape ale disciplinei penitentiale, si anume : herem, niddui si nezifa. "Herem era cea mai severa", si aceasta pedeapsa era excomunicarea propriu-zisa. Evreii au avut doua feluri de excomunicari : a) mare si b) mica. Prima, il excludea pe cel excomunicat din societate. A doua il "separa numai de o parte a acestei societati, adica de cei de la sinagoga...".

Si in Noul Testament avem numeroase cazuri de aplicare a pedepsei excomunicarii (Matei XVIII, 17 ; Ioan V, 10 ; I Cor. V, 4 ; XVI, 22 ; II Tes. III, 14 ; Rom. XVI, 17 ; Fapte XIII, 8-11).

Bazele disciplinei bisericesti au fost puse de Mantuitorul Hristos si Sfintii sai Apostoli. In spiritul acestei discipline, Biserica apostolica a explicat, ca prima pedeapsa - celor care se faceau vinovati de pacate grele (erezie, schisma etc.) - interzicerea impartasirii cu Sfanta Euharistie, "iar in urma, daca vedea ca ei nu dadeau nici un semn de cainta si penitenta, ii indeparta nu numai de la participarea la Sfintele Taine, dar in genere din ceata credinciosilor, carora le impunea sa nu mai aiba nici un fel de legatura si amestec cu ei... Actul acesta al indepartarii din adunarea credinciosilor... se numea excomunicare sau afurisire, ...".

S-a afirmat, de catre unii canonisti ortodocsi, ca excomunicarea este lipsirea "de relatia cu cei credinciosi din comunitatea Bisericii intr-o masura mai mare ori mai mica, dupa gravitatea delictului comis". O asemenea definitie este insa proprie eclesiologiei medievale romano-catolice. In comentariul sau la canonul 13 al Sinodului de la Constantinopol (861), Zonara precizeaza ca excomunicarea este oprirea cu desavarsire atat de la "Tainele dumnezeiesti", cat si "inlaturarea din Biserica"."