Dacă Liturghia e o jertfă, se înțelege de la sine că numai prin consumarea ei se atinge pe deplin ceea ce este scopul ultim al oricărei jertfe, adică realizarea comuniunii cu Divinitatea, prin mijlocirea victimei de jertfă (victimă care în Liturghie nu este alta decât însăși Umanitatea Mântuitorului). Împărtășirea este deci încununarea și scopul final al Liturghiei și totodată al participării noastre la sfânta slujbă. Numai prin ea se realizează pe deplin și se desăvârșește această participare.
Accentuăm acest lucru tocmai fiindcă în practica și mentalitatea actuale el este aproape cu totul pierdut din vedere. Astăzi, când – în regulă generală – la Liturghie se împărtășesc numai Liturghisitorii, împărtășirea credincioșilor nu mai constituie un scop permanent, ci unul ocazional, și deci secundar, al Liturghiei. La originea și instituția ei însă, Liturghia nu se poate concepe fără împărtășirea credincioșilor, bineînțeles a celor pregătiți și vrednici. Taina era adică organic și inseparabil legată de jertfă; împărtășirea credincioșilor constituia deci o parte integrantă și esențială din rânduiala Sfintei Liturghii. Acest lucru îl scoate de altfel în evidență însăși alcătuirea sau structura Liturghiei, care presupune și implică împărtășirea credincioșilor, prin texte categorice. Astfel, e destul să amintim, în primul rând, formula cu care se însoțește înălțarea Sfântului Agneț: ,,Cele sfinte, sfinților”, apoi formula de invitație la împărtășire: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”, ori ectenia de mulțumire de după împărtășire: ,,Drepți! Primind dumnezeieștile...ale lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulțumim Domnului!”. În rugăciunea tainică dinainte de împărtășire, preotul se roagă, de asemenea, ca Dumnezeu să ne învrednicească pe noi, slujitorii, ,,a ni se da prea curat Trupul Tău și cinstitul Sânge, și prin noi la tot poporul” ș.a.m.d. Care este sensul și rațiunea de a fi a unor asemenea texte liturgice, dacă nu împărtășirea tuturor membrilor Bisericii care sunt pregătiți și vrednici să primească Sfintele Taine.
Prin urmare, scopul și gradul ultim al participării la cultul divin se poate considera pe deplin atins numai atunci când preotul a izbutit să strângă pe toți enoriașii săi în jurul altarului și să-i împărtășească în cadrul Liturghiei din sărbători. De aici, o datorie de căpetenie a preotului este de a face totul pentru reînvierea împărtășirii generale și frecvente (cât mai dese) a păstoriților lui. Acesta a și fost, probabil, motivul întemeiat pentru care Sfântul Sinod a prevăzut, în noul Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (art. 42), împărtășirea cu Sfintele Taine printre îndatoririle generale ale tuturor membrilor oricărei parohii, pe lângă cercetarea bisericii și participarea la sfintele slujbe. De altfel, și Povățuirile din Liturghier prevăd, printre alte obligații ale preotului, pe aceea de a îndemna pe creștinii săi să se împărtășească cât mai des cu Sfintele Taine.
Pentru restabilirea sensului adevărat și autentic al actului împărtășirii, se impune însă curmarea unui obicei, care tinde să devină uz datorită slăbiciunii sau lipsei de înțelegere de care se fac vinovați mulți preoți, și anume: să nu mai administreze împărtășirea ca un act individual și izolat de Liturghie, adică săvârșit oricând ar fi, sau după Liturghie, cum obișnuiesc unii preoți, de ex. la Paști, sub pretext de ordine și disciplină în biserică. Împărtășirea trebuie administrată numai în cadrul ei normal și firesc, adică la locul unde a fost prevăzută totdeauna în rânduiala Liturghiei, și anume atunci când răsună chemarea: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”.
Împărtășirea va fi atunci resimțită și trăită în adevăratul ei sens, acela de act săvârșit în colectivitate, cot la cot cu semenii noștri, în unire cu ei și în același gând cu ei. Liturghia e locul de întâlnire al Mântuitorului cu fiecare dintre noi, prin împărtășire. Ceea ce nu se poate decât fiind adunați în biserică, împrejurul mesei euharistice. Adunarea creștinilor strânși în jurul aceluiași preot, dar mai ales al episcopului, ca în Liturghia arhierească (modelul Liturghiei desăvârșite), e imaginea cea mai fidelă și mai sugestivă a apostolilor strânși în jurul Mântuitorului la Cină. De altfel, la originea ei, Liturghia creștină nu era decât o imitare a Cinei celei de Taină: scopul ei era să făurească în sufletele celor prezenți același spirit de duioasă dragoste și comuniune care lega pe ucenici între ei și cu Divinul lor Învățător, în foișorul Cinei, înaintea dureroasei lor despărțiri.
Iată cum, prin administrarea împărtășirii generale și frecvente numai în cadrul Liturghiei, vom reface și vom reda credincioșilor noștri conștiința, astăzi așa de slabă sau confuză, de membrii ai Bisericii, adică ai Trupului lui Hristos. În felul acesta, și numai așa, vom reînvia în cugetul lor sensul originar, adică cel eclesiologic sau comunitar, al cuvântului Biserică, noțiune care în concepția vechilor creștini nu însemna altceva decât trupul mistic al lui Hristos, realizat vizibil în forma unei comunități sau parohii (unitatea sau celula cea mai mică a Bisericii), strânsă în jurul unui episcop sau al unui preot și al aceluiași altar și împărtășindu-se din același Sfânt Trup și Sânge (cf. I Cor. X, 17).
De aceea se și roagă preotul, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, ,,ca pe noi pe toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un pahar, să ne unească unul cu altul, prin împărtășirea Sfântului Său Duh”. Căci prin împărtășirea cu Sfintele Taine, ne facem una pe de o parte între noi înșine, iar pe de alta cu Hristos, Capul și Inima acestui Trup mistic, cum se exprima marele teolog bizantin Nicolae Cabasila din sec. XIV. Alături de iubirea creștină, împărtășirea este deci cimentul care ține strâns lipite între ele cărămizile vii ale zidirii Bisericii lui Hristos pe pământ. Cu cât elementul acesta de legătură și coeziune este mai tare și rezistent, cu atât și edificiul întreg va fi mai trainic și mai durabil...
Iată de ce unificarea spirituală a tuturor creștinilor într-un singur organism viu, în care să pulseze aceeași inimă și același cuget, nu e posibilă astăzi fără reînvierea împărtășirii generale și frecvente de odinioară. La aceasta se și reduce, în ultimă esență, scopul suprem al activității noastre pastorale, scop formulat de obicei în expresia foarte potrivită dar nu de toți înțeleasă corect, de îmbisericire a lumii: înseamnă nu numai să aducem lumea la biserică, ci să redăm fiecărui credincios în parte, conștiința de mădular al Bisericii și să-l facem să retrăiască profund și intens sentimentul de comuniune cu frații lui de credință, integrându-se de bună voie, în chip conștient și efectiv, în comunitatea sau enoria din care face parte.
Pr. Prof. Ene Braniște, Participarea la Liturghie, p. 98-102
|