Una din cele mai primejdioase ispite si din cele mai absurde,este aceia a mandriei facand binele.Sufletul pe care harul il inaltase mai presus de natura si de coruptiunea sa,indata ce inceteaza privegherea,se aluneca pe nesimtite si cade iarasi in sine insusi.Cand s-a pus la adapost de oare-care greseli,cand a facut oare-care virtuti,iubirea de sine se opreste la aceasta cugetare si se linisteste acolo cu placere.Se priveste pe sine,e multumit de sine,se prefera poate cutarui sau cutarui si ajunge pana la a-si atribui lui in taina bunurile lui Dzeu,ceia-ce e unul din PACATELE care loveste mai mult pe acel Dzeu ravnitor si izbanditor,care nu va da slava sa altuia si care sta impotriva mandrilor.Cu toate aceastea ce face Dzeu?El se retrage,paraseste pe acel nebun ce se reazema pe puterile sale;il lasa cu totul mandriei sale.Atunci vin acele caderi grozave ce minuneaza si inspaimanteaza;acele caderi neasteptate,infricosate exemple ale judecatilor Dumnezeiesti.Vai acelui ce se reazema pe propria sa dreptate:ruina il asteapta.