254. „Meșterii Manole” de la Pucioasa: Marian și Victoria Zidaru
Oricât ar părea de ciudat, paradoxal chiar, Marian și Victoria Zidaru (cei care i-au susținut ani de zile pe liderii pucioși, pucioșismul și himerele lui – și au făcut-o din toată ființa lor și din toată punga lor și cu o dăruire dusă până la jertfă) au ajuns până la urmă să fie victimele șarpelui pe care l-au încălzit la sân.
Ghinionul Zidarilor a început odată cu o vizită inopinată a unor pelerini pucioși la Ghelari, acolo unde soții Zidaru și ucenicul lor Sandu Dan se osteneau ca să săvârșească o poartă monumentală pentru biserica păstorită de părintele Nerva Florea. Pelerinii pucioși li se părea că vin din alte timpuri, de mult apuse, de unde aduceau cu ei creștinismul autentic al bisericii primare, iar lelica Maria, cea care îi conducea, dădea impresia că primește mesaje direct de la duhurile lui Dumnezeu. De la început, Zidarii au fost fascinați de perspectiva de a se alătura unor creștini care păreau de pe altă lume (și chiar erau!) conduși pe „calea cea strîmtă” de o „proorociță” a lui Dumnezeu. De aceea ei s-au și grăbit să-i dea curs, lăsând în urmă lumea și tentațiile ei și înrolându-se în „obștea” de la Pucioasa. Apoi, după moartea lelicăi Maria, li s-a părut firesc ca frâiele „afacerii” să le preia cea mai școlită, cea mai dinamică, cea mai destupată dar și cea mai insolită urmașă a lelicăi: Mihaela Tărcuță.
„Proorocița” Mihaela promitea acum să împingă pucioșismul pe noi culmi ale puritanismului și fundamentalismului religios, iar Zidarii n-au pregetat să-i cânte isonul, fără a realiza că de bunăvoie se bagă slugă la dârloagă. Pe vremea aceea (prin anii ’90) Zidarii erau în stare să-i lingă și tălpile Mihaelei, pe care o considerau „proorocița Domnului” și „sfânta lui Dumnezeu”. La rândul ei, Mihaela (care avea ascuțimea privirii și descusutului, încât nimic nu-i scapă la interogatoriile ei) a văzut instantaneu în cuplul făcut de cei doi Zidari o mină de aur. În consecință, a adoptat instantaneu față de ei o conduită preferențială: i-a adulat, i-a copleșit cu daruri și cu lingușiri, i-a pomovat în funcții inventate special pentru ei (Marian – președinte de onoare al „Fundației Șfânta Virginia”, Victoria – administrator și casier al sectei, iar pentru amândoi le-a rezervat poziția de interfață unică între „Noul Ierusalim” pe de o parte, și Biserică, lumea artistică și lumea laică pe de altă parte. Nimeni nu mai putea ajunge la cei doi lideri maximi, Nicolae și Mihaela „Pucioșescu”, decât prin aprecierea, bunăvoința și acceptul cuplului Marian și Victoria Zidaru. Zidarii fuseseră făcuți peste noapte purtători de cuvânt oficiali ai sectei, așa că vrând-nevrând, Marian Zidaru s-a pomenit că este perceput de mass media, de oamenii Bisericii și apoi de toată lumea, drept „lider al sectei Noul Ierusalim de la Pucioasa”. În același timp, adevărații lideri Mihaela și Nicușor stăteau în umbră, de unde trăgeau sforile și îi manevrau pe Zidari ca pe niște marionete. Păpușarii pucioși au reușit astfel să răspândească pretutindeni ideea falsă că Zidarii au pâinea și cuțitul în pucioșism, iar în exterior s-a cimentat sintagma mincinoasă „secta lui Marian Zidaru”.
Odată cu trecerea timpului, Zidarii și-au luat în serios sarcinile primite. Peste tot erau respectați de către adepții pucioși ca niște soli ai lui Dumnezeu. Lucrările lor artistice erau admirate și considerate pline de încărcătură spirituală și profetică. Fetele pucioase închinoviate la Pucioasa, dar mai ales cele de la Târgoviște, o iubeau și o apreciau pe Victoria ca pe o mamă grijulie și iubitoare. Cei doi moguli pucioși, Nicolae și Mihaela „Pucioșescu”, au realizat că stratagema de a-i promova pe Zidari în fața adepților și a întregii lumi se întoarce împotriva lor și începe să-i pună în umbră peste măsură. Pentru a rezolva acest neplăcut impediment, ei au conceput un plan: dacă i-ar separa definitiv pe Zidari unul de altul, ar putea mai bine să-i controleze. Mihaela a început o campanie furibundă de denigrare a Victoriei Zidaru, ajutată fiind de sfetnicul ei cel mai credincios și mai lipsit de scrupule: Viorel Ivan. Scenariul conceput de Mihaela conținea și secvența punerii Victoriei pe linie moartă și înlocuirea ei cu Viorel Ivan. De aceea, ea a conceput o „consfătuire” denumită conspirativ „proces”, care urma să aibă loc la București, cu motivația inventată de a aplana un așa-zis conflict de interese apărut între Victoria și Viorel. Planul Mihaelei era de a o discredita atât de puternic pe Victoria în fața „obștei” de la București, încât adepții de aici să voteze de bunăvoie și cu sinceră convingere înlocuirea ei cu Viorel Ivan. Mihaela a conceput și un „Cuvânt” ca de la Dumnezeu, din care să reiasă preferința lui Dumnezeu pentru Viorel, ca viitor lider al „obștei” de la București și intermediar între adepții bucureșteni și mogulii de la Pucioasa. Deși Mihaela a condus magistral „procesul” de la București împotriva Victoriei, susținându-l pe față pe Viorel ca fiind „plăcutul și alesul Domnului”, la votul secret făcut cu bilețele s-a înregistrat o surpriză de proporții: adepții nu l-au ales ca lider de grup nici pe Viorel, n-au ales-o nici pe Victoria, ci... pe Marian Zidaru. Supărată foc pe nătângii care n-au înțeles că „Dumnezeu” îl prefera doar pe Viorel în acest post, Mihaela și-a luat echipa de sfetnici credincioși cu care venise de la Pucioasa și i-a lăsat baltă pe cei din obștea de la București, refuzând să valideze votul liber exprimat care-l fixa pe Marian Zidaru ca lider de grup. Lucrurile au rămas de atunci în „coadă de pește”: deși nu s-a mai desemnat oficial nici un lider de grup pentru bucureșteni, Victoria a continuat să facă mai departe muncile de uzură pe care le făcuse și până acum, dar Mihaela a început să se folosescă tot mai mult de Viorel ca de un sfetnic credincios și singura interfață, locvace, persuasivă și mobilă, între adepții bucureșteni și liderii lor de la Pucioasa.
De atunci lucrurile au evoluat din rău în mai rău. Promisiunile făcute Zidarilor, în special cele legate de clădirea de la Târgoviște ( denumită conspirativ de către pucioși ”Ro-Emaus”), care urma să fie amenajată ca un centru artistic, spiritual și de reprezentare a sectei, au rămas suspendate sine die. Zidarii erau tot mai des contestați de mogulii pucioși în tot ceea ce făceau: nimic din ce făceau ei nu mai era bun, nimic nu mai era „rod al ascultării”, iar legăturile lor cu lumea – favorizate și încurajate altădată pe față – erau acum privite de către cuplul dictatorial Nicolae și Mihaela „Pucioșescu” drept o expresie a promiscuității și a apetitului Zidarilor pentru legăturile cu „lumea”. Acuzată că l-a atras și pe Marian spre lume, Victoria era acum cotată pe față drept „capul răutăților”. „Cuvinte” meșteșugite de Mihaela și prezentate ca venind din cer de la „Dumnezeu” o acuzau în față pe Victoria că-l „slăbește” pe Marian, în loc să-l dirijeze spre o supunere oarbă față de liderii pucioși. Ultima încercare disperată a Mihaelei de a-i separa pe cei doi soți definitiv, plasând-o pe Victoria la atelierul din București și pe Marian în obștea de la Pucioasa, a eșuat: cei doi au găsit tăria să rămână împreună, deși Mihaela prezenta acum statornicia lor în căsătorie ca pe un exemplu rău pentru ceilalți creștini și chiar ca pe o rușine, îndată ce politica oficială a pucioșilor era destrămarea cuplurilor căsătorite, pentru ca pucioșii să poată trăi apoi în obști diferite, în care bărbații locuiau separat de femei.
Zidarii trăiau acum, zi după zi, o mare și sfâșietoare dramă. Zilele frumoase de altădată erau acum doar o amintire. Dragostea frățească fusese înlocuită cu ura, delațiunea, minciuna și disprețul. Vorbele frumoase ale Mihaelei, de laudă și apreciere la adresa Victoriei, erau acum înlocuite cu vorbe de ocară, cu jigniri și expresii de mahala. Cu fiecare zi ce trecea, în inimile Zidarilor se dărâma tot zidul pe care ei îl zidiseră cu trudă și cu speranță disperată, ca niște meșteri Manole ai secolului XX, la Pucioasa: o cetate imaginară, în care urma să curgă veșnic laptele și mierea: „Cetatea Sfântă Noul Ierusalim de la Pucioasa”.
Când totul a fost pierdut, când ultima speranță s-a stins, când Zidarii și-au găsit lucrușoarele scoase în stradă de ciracii Mihaelei Tărcuță, atunci au înțeles că trebuie să se întoarcă de unde au venit și să o ia de la început. Au înțeles că viața e plină de întorsături și de surprize, iar minunile promise de pucioși au rămas doar niște minciuni ieftine, dar frumos meșteșugite. Singura minune văzută de Zidari în „Cana” Pucioasei a fost transformarea vinului în apă, apă rece cu care ei s-au îmbătat aproape zilnic, timp de aproape 20 de ani, apă rece și amară și tulbure pe care au sorbit-o cu nesaț, cu vadra, până la fund.
Last edited by mariamargareta; 05.10.2010 at 17:50:30.
|