[mariamargareta]

254. „Meşterii Manole” de la Pucioasa: Marian şi Victoria Zidaru

Oricât ar părea de ciudat, paradoxal chiar, Marian şi Victoria Zidaru (cei care i-au susţinut ani de zile pe liderii pucioşi, pucioşismul şi himerele lui – şi au făcut-o din toată fiinţa lor şi din toată punga lor şi cu o dăruire dusă până la jertfă) au ajuns până la urmă să fie victimele şarpelui pe care l-au încălzit la sân.

Ghinionul Zidarilor a început odată cu o vizită inopinată a unor pelerini pucioşi la Ghelari, acolo unde soţii Zidaru şi ucenicul lor Sandu Dan se osteneau ca să săvârşească o poartă monumentală pentru biserica păstorită de părintele Nerva Florea. Pelerinii pucioşi li se părea că vin din alte timpuri, de mult apuse, de unde aduceau cu ei creştinismul autentic al bisericii primare, iar lelica Maria, cea care îi conducea, dădea impresia că primeşte mesaje direct de la duhurile lui Dumnezeu. De la început, Zidarii au fost fascinaţi de perspectiva de a se alătura unor creştini care păreau de pe altă lume (şi chiar erau!) conduşi pe „calea cea strîmtă” de o „proorociţă” a lui Dumnezeu. De aceea ei s-au şi grăbit să-i dea curs, lăsând în urmă lumea şi tentaţiile ei şi înrolându-se în „obştea” de la Pucioasa. Apoi, după moartea lelicăi Maria, li s-a părut firesc ca frâiele „afacerii” să le preia cea mai şcolită, cea mai dinamică, cea mai destupată dar şi cea mai insolită urmaşă a lelicăi: Mihaela Tărcuţă.

„Proorociţa” Mihaela promitea acum să împingă pucioşismul pe noi culmi ale puritanismului şi fundamentalismului religios, iar Zidarii n-au pregetat să-i cânte isonul, fără a realiza că de bunăvoie se bagă slugă la dârloagă. Pe vremea aceea (prin anii ’90) Zidarii erau în stare să-i lingă şi tălpile Mihaelei, pe care o considerau „proorociţa Domnului” şi „sfânta lui Dumnezeu”. La rândul ei, Mihaela (care avea ascuţimea privirii şi descusutului, încât nimic nu-i scapă la interogatoriile ei) a văzut instantaneu în cuplul făcut de cei doi Zidari o mină de aur. În consecinţă, a adoptat instantaneu faţă de ei o conduită preferenţială: i-a adulat, i-a copleşit cu daruri şi cu linguşiri, i-a pomovat în funcţii inventate special pentru ei (Marian – preşedinte de onoare al „Fundaţiei Şfânta Virginia”, Victoria – administrator şi casier al sectei, iar pentru amândoi le-a rezervat poziţia de interfaţă unică între „Noul Ierusalim” pe de o parte, şi Biserică, lumea artistică şi lumea laică pe de altă parte. Nimeni nu mai putea ajunge la cei doi lideri maximi, Nicolae şi Mihaela „Pucioşescu”, decât prin aprecierea, bunăvoinţa şi acceptul cuplului Marian şi Victoria Zidaru. Zidarii fuseseră făcuţi peste noapte purtători de cuvânt oficiali ai sectei, aşa că vrând-nevrând, Marian Zidaru s-a pomenit că este perceput de mass media, de oamenii Bisericii şi apoi de toată lumea, drept „lider al sectei Noul Ierusalim de la Pucioasa”. În acelaşi timp, adevăraţii lideri Mihaela şi Nicuşor stăteau în umbră, de unde trăgeau sforile şi îi manevrau pe Zidari ca pe nişte marionete. Păpuşarii pucioşi au reuşit astfel să răspândească pretutindeni ideea falsă că Zidarii au pâinea şi cuţitul în pucioşism, iar în exterior s-a cimentat sintagma mincinoasă „secta lui Marian Zidaru”.

Odată cu trecerea timpului, Zidarii şi-au luat în serios sarcinile primite. Peste tot erau respectaţi de către adepţii pucioşi ca nişte soli ai lui Dumnezeu. Lucrările lor artistice erau admirate şi considerate pline de încărcătură spirituală şi profetică. Fetele pucioase închinoviate la Pucioasa, dar mai ales cele de la Târgovişte, o iubeau şi o apreciau pe Victoria ca pe o mamă grijulie şi iubitoare. Cei doi moguli pucioşi, Nicolae şi Mihaela „Pucioşescu”, au realizat că stratagema de a-i promova pe Zidari în faţa adepţilor şi a întregii lumi se întoarce împotriva lor şi începe să-i pună în umbră peste măsură. Pentru a rezolva acest neplăcut impediment, ei au conceput un plan: dacă i-ar separa definitiv pe Zidari unul de altul, ar putea mai bine să-i controleze. Mihaela a început o campanie furibundă de denigrare a Victoriei Zidaru, ajutată fiind de sfetnicul ei cel mai credincios şi mai lipsit de scrupule: Viorel Ivan. Scenariul conceput de Mihaela conţinea şi secvenţa punerii Victoriei pe linie moartă şi înlocuirea ei cu Viorel Ivan. De aceea, ea a conceput o „consfătuire” denumită conspirativ „proces”, care urma să aibă loc la Bucureşti, cu motivaţia inventată de a aplana un aşa-zis conflict de interese apărut între Victoria şi Viorel. Planul Mihaelei era de a o discredita atât de puternic pe Victoria în faţa „obştei” de la Bucureşti, încât adepţii de aici să voteze de bunăvoie şi cu sinceră convingere înlocuirea ei cu Viorel Ivan. Mihaela a conceput şi un „Cuvânt” ca de la Dumnezeu, din care să reiasă preferinţa lui Dumnezeu pentru Viorel, ca viitor lider al „obştei” de la Bucureşti şi intermediar între adepţii bucureşteni şi mogulii de la Pucioasa. Deşi Mihaela a condus magistral „procesul” de la Bucureşti împotriva Victoriei, susţinându-l pe faţă pe Viorel ca fiind „plăcutul şi alesul Domnului”, la votul secret făcut cu bileţele s-a înregistrat o surpriză de proporţii: adepţii nu l-au ales ca lider de grup nici pe Viorel, n-au ales-o nici pe Victoria, ci... pe Marian Zidaru. Supărată foc pe nătângii care n-au înţeles că „Dumnezeu” îl prefera doar pe Viorel în acest post, Mihaela şi-a luat echipa de sfetnici credincioşi cu care venise de la Pucioasa şi i-a lăsat baltă pe cei din obştea de la Bucureşti, refuzând să valideze votul liber exprimat care-l fixa pe Marian Zidaru ca lider de grup. Lucrurile au rămas de atunci în „coadă de peşte”: deşi nu s-a mai desemnat oficial nici un lider de grup pentru bucureşteni, Victoria a continuat să facă mai departe muncile de uzură pe care le făcuse şi până acum, dar Mihaela a început să se folosescă tot mai mult de Viorel ca de un sfetnic credincios şi singura interfaţă, locvace, persuasivă şi mobilă, între adepţii bucureşteni şi liderii lor de la Pucioasa.

De atunci lucrurile au evoluat din rău în mai rău. Promisiunile făcute Zidarilor, în special cele legate de clădirea de la Târgovişte ( denumită conspirativ de către pucioşi ”Ro-Emaus”), care urma să fie amenajată ca un centru artistic, spiritual şi de reprezentare a sectei, au rămas suspendate sine die. Zidarii erau tot mai des contestaţi de mogulii pucioşi în tot ceea ce făceau: nimic din ce făceau ei nu mai era bun, nimic nu mai era „rod al ascultării”, iar legăturile lor cu lumea – favorizate şi încurajate altădată pe faţă – erau acum privite de către cuplul dictatorial Nicolae şi Mihaela „Pucioşescu” drept o expresie a promiscuităţii şi a apetitului Zidarilor pentru legăturile cu „lumea”. Acuzată că l-a atras şi pe Marian spre lume, Victoria era acum cotată pe faţă drept „capul răutăţilor”. „Cuvinte” meşteşugite de Mihaela şi prezentate ca venind din cer de la „Dumnezeu” o acuzau în faţă pe Victoria că-l „slăbeşte” pe Marian, în loc să-l dirijeze spre o supunere oarbă faţă de liderii pucioşi. Ultima încercare disperată a Mihaelei de a-i separa pe cei doi soţi definitiv, plasând-o pe Victoria la atelierul din Bucureşti şi pe Marian în obştea de la Pucioasa, a eşuat: cei doi au găsit tăria să rămână împreună, deşi Mihaela prezenta acum statornicia lor în căsătorie ca pe un exemplu rău pentru ceilalţi creştini şi chiar ca pe o ruşine, îndată ce politica oficială a pucioşilor era destrămarea cuplurilor căsătorite, pentru ca pucioşii să poată trăi apoi în obşti diferite, în care bărbaţii locuiau separat de femei.

Zidarii trăiau acum, zi după zi, o mare şi sfâşietoare dramă. Zilele frumoase de altădată erau acum doar o amintire. Dragostea frăţească fusese înlocuită cu ura, delaţiunea, minciuna şi dispreţul. Vorbele frumoase ale Mihaelei, de laudă şi apreciere la adresa Victoriei, erau acum înlocuite cu vorbe de ocară, cu jigniri şi expresii de mahala. Cu fiecare zi ce trecea, în inimile Zidarilor se dărâma tot zidul pe care ei îl zidiseră cu trudă şi cu speranţă disperată, ca nişte meşteri Manole ai secolului XX, la Pucioasa: o cetate imaginară, în care urma să curgă veşnic laptele şi mierea: „Cetatea Sfântă Noul Ierusalim de la Pucioasa”.

Când totul a fost pierdut, când ultima speranţă s-a stins, când Zidarii şi-au găsit lucruşoarele scoase în stradă de ciracii Mihaelei Tărcuţă, atunci au înţeles că trebuie să se întoarcă de unde au venit şi să o ia de la început. Au înţeles că viaţa e plină de întorsături şi de surprize, iar minunile promise de pucioşi au rămas doar nişte minciuni ieftine, dar frumos meşteşugite. Singura minune văzută de Zidari în „Cana” Pucioasei a fost transformarea vinului în apă, apă rece cu care ei s-au îmbătat aproape zilnic, timp de aproape 20 de ani, apă rece şi amară şi tulbure pe care au sorbit-o cu nesaţ, cu vadra, până la fund.