[Traditie1]

Eu cred că se exagerează cu demonizarea celor ce practică asceza la extrem. Cei care ating performanțe ca a acelui călugăr dovedesc o hotărâre și dedicare demne de toată lauda, chiar dacă, teoretic, ar fi făcute pentru un scop lumesc. Și aceste calități îi vor ajuta în apropierea lor de Dumnezeu.

Dar nu cred că e vorba de slavă deșartă, cel puțin nu în primul rând. Trăind între călugări pentru o vreme, am cunoscut cazuri asemănătoare de asceți râvnitori și știu că motivul principal care îi determină la asemenea nevoințe este dedicarea către Dumnezeu. Prin asta nu neg că renunţarea la voia proprie, ascultarea e superioară, dar vreau să subliniez că fiecare dintre noi trebuie să avem, măcar potenţial, această hotărâre de a ne sacrifica pentru Dumnezeu. Recunosc că acel călugăr era înşelare pentru neascultare, dar apreciez aspectul pozitiv, tăria de caracter care i-a permis acea realizare.

Pentru că (şi asta se vede şi aici pe forum) cei mai mulţi practică un 'creştinism' comod, un fel de pasiune pentru timpul liber, reflectată şi în convingerea lor că Dumnezeu e slujitorul lor şi nu invers. Adevărata vieţuire creştină este în realitate o moarte permanentă, o mortificare continuă prin tăierea voii, înfrânarea simţurilor, a gesturilor, a minţii.