[ALEXANDRU ANASTASIU]

Faptul că duhovnicul a spus… ce a spus este un act al lui de curaj duhovnicesc asociat cu o neştiinţă de tip copilăresc şi trebuie iubit cu toată inima şi păstrat un asemenea duhovnic. Că el crede că prin puterea rugăciunilor preoţeşti se poate birui orice vrajă (ceea ce este adevărat cu condiţia ca preotul şi ucenicul să fie amândoi ancoraţi în voia lui Dumnezeu) şi vă dăruie în schimb, sub protecţia ostenelilor sale duhovniceşti, libertatea să vă folosiţi de experienţa medicală a unui om ce tratează (după opinia duhovnicului) cu o plantă medicală şi vrăjitorie (planta acţionând de la Dumnezeu şi vrăjitoria fiind anihilată de rugăciunea preoţească) şi să vă faceţi astfel sănătoasă prin ascultare (deci credinţă) şi prin acţiunea plantei indiferent de scopul viclean al Satanei şi vrăjitorului.
Dar atenţie! Ascultarea de duhovnic şi de episcop este cu adevărat nelimitată dar are ca limită… păcatul.
Este o ascultare dobitocească, oarbă, în orice lucru, indiferent de porunca lui Hristos, fără raţiunea Sfinţilor Părinţi care poate funcţiona numai şi numai dacă duhovnicul este văzător cu duhul şi are şi harisma stăreţiei duhovniceşti (azi atât de rară încât o putem numi absentă) şi atunci, prin iscusinţa duhovnicului harismatic devine din dobitocească duhovnicească deoarece are grijă stareţul să facă întru toate voia lui Dumnezeu.
Mai este şi ascultarea duhovnicească cu discernământ: ascult de preot până la păcat. Cine ascultă un episcop sau preot când îl îndeamnă la păcat se duce cu tot cu duhovnicul lui în iad. Iar când refuză cu dragoste şi delicateţe a face păcatul merg amândoi la rai căci şi cel ce dă ascultarea se trezeşte prin refuz că e vorba de un păcat. Ascultarea cu discernământ este valabilă la ucenicul care are harisma discernământului (foarte rară şi ea).
Dar de cele mai multe ori nu se ştie care este voia lui Dumnezeu şi se merge prin sfatul duhovnicesc. Aceasta este calea împărătească astăzi, cea mai răspândită şi care duce la rai. Cere osteneală - dar cu dragostea toate devin uşoare. Şi anume: întrebăm duhovnicul, cercetăm Sfintele Scripturi, Sfintele Canoane vedem dacă nu se încalcă vreo poruncă şi încercăm să ascultăm. În practică apar piedici, se descoperă nereguli şi alte păcate ce vin pe traseu şi se aleargă la duhovnic unde se explică noua situaţie apărută în urma ascultării. Acesta dă o altă ascultare în funcţie de situaţia nou creată şi bineînţeles de ce-i spunem noi şi ce înţelegem noi. Şi aşa dobândim şi noi şi duhovnicul harisma experienţei cădere – ridicare (cea mai importantă şi care duce la smerenia ce nu cade). Ni se lărgeşte mintea şi se schimbă înspre Hristos ceea ce este tocmai pocăinţa (lb. gr. = metanoia = schimbarea minţii). Şi aşa dobândim înţeles peste înţeles şi în final împărăţia cerurilor unde Tatăl are multe locaşuri şi care se distribuie în funcţie de înţelesul duhovnicesc dobândit aici. Cu cât este înţelesul mai adânc cu atît locaşul este mai frumos. Aşa evităm a zice că există vreun duhovnic papă adică infailibil şi nădejdea este numai la Hristos.
Pravila lui Nicodim Sachelarie
658. - S-a hotărât că, cel ce ar înţelege, cum că cererea sfinţilor în rugăciunea domnească: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre" (Matei 6, 12), nu este făcută pentru iertarea păcatelor lor personale, deoarece sfinţii n-au păcate ci ei se roagă numai pentru alţii din popor, şi nici-un sfânt nu zice: Iartă-mi mie păcatele mele, ci: "Iartă nouă păcatele noastre", ca şi cum s-ar înţelege că dreptul se roagă numai pentru alţii din mulţimea oamenilor şi nu şi pentru sine să fie anatema. Sf. Apostol Iacob era sfânt şi drept şi el zicea: "Că multe greşim cu toţii" (Iacob 3,2). El adaugă: "Toţi, pentru că să fie de acord cu psalmistul care zice: Să nu intri la judecată cu robul tău, că nu se va putea îndreptăţi cel viu" (Ps. 142, 2). înţeleptul Solomon se roagă: "Nu este om care să nu păcătuiască" (III Regi 8, 46). în cartea Sfîntului Iov stă scris: "Pe mîna fiecărui om se pune semnul, pentru ca toţi oamenii să-şi cunoască neputinţa lor" (iov 37,7) şi proorocul Daniil zice la plural: '"Noi am păcătuit, noi am greşit" (Daniel 9, 5, etc.). în toate aceste locuri, se mărturiseşte şi despre smerita cugetare şi după înţelesul adevărului, ca să nu se înţeleagă, aşa cum fac unii eretici, că cel drept nu se roagă şi pentru păcatele sale, ci numai pentru ale altora. Mai departe Daniel zice: "Mă rugam şi mărturiseam păcatele mele şi ale poporului meu, înaintea Domnului Dumnezeului meu" (Daniel 9, 20). El n-a voit să zică: "păcatele noastre", în general, ci precis "ale poporului său şi ale sale", ca şi cum el ar fi prevăzut că se vor ivi ereticii care vor înţelege rău această rugăciune" (Matei 6,12).- Cart. 115.
659. - S-au hotărât că oricine tâlcuiește cuvintele din rugăciunea domnească; "Iartă nouă greşalele noastre" (Matei 6, 12), socoteşte că aceste cuvinte se zic aşa de sfinţi numai de formă pentru smerita cugetare şi nu pentru realitatea adevărului cum că ei cu adevărat au păcate, să fie anatema. Oare, cine ar putea suferi pe cel ce se roagă, minţind nu oamenilor, ci însuşi iui Dumnezeu, fiindcă numai cu buzele cere iertare, iar cu inima ar crede că el (Pelegius) nu are nici-un păcat pentru a cere această iertare? -Cartag. 116.

LXV. DEFĂIMAREA
587. -"Defăimarea este un păcat greu, fiindcă prin ea se fură averea spirituală a aproapelui" (I Cor. 6, 10; Ex. 23. 1; Lev. 19,1 6; Prov. n, 13; 20,19). Ea se canoniseşte ca şi furtul, iar dacă duce la complicaţii şi duşmănii, se va osândi după roadele ei. Autoritatea nu trebuie dispreţuită, oricâte lipsuri ar avea ea, fiindcă oricine ar fi pus în locuri de conducere nu poate fi fără greşeală. (F. Ap. 23,5). Persoana conducătorului bisericesc şi lumesc trebuie respectată pentru slujba şi osteneala ei folositoare binelui obştesc (Rom. 13, 1-3; I Petru 2, 17; 1 Tim. 2,1-3). Cel ce îndeamnă pe altul la clevetire, are acelaşi păcat ca şi cel ce defăima. Oricine va cleveti pe altul, sau auzind pe cel ce cleveteşte şi nu-l ceartă, împreună cu acela să se afurisească (Răzb. Nev. p. 63). Vrednic de defăimare este numai păcatul, precum şi omul care este pus în slujba păcatului ca şi diavolul (Matei 23,1-20).
1777. .- Sfinţii îşi desfăşoară viaţa evolutiv şi în aspre contradicţii şi de aceea în această viaţă nu sînt definitivaţi în sfinţenie, ci sînt supuşi în orice moment, ispitelor de a o pierde provizoriu ca Petru (Matei 26. 69-75), sau definitiv ca Iuda, care a căzut din har (Matei, 27, 3-8; V. Ap. I. 16-20; II Petru 2, 12-22). Numai sfinţenia din ceasul morţii se apropie de desăvârșire, iar după consfinţirea judecăţii ea nu sc mai poate pierde niciodată" (I:. Ap. 7, 55-60: II Tim. 4, 6-8; Apoc. 2, 10).

Exact aşa s-a petrecut, din voia lui Dumnezeu, cu Cătălina. S-a smerit şi a primit un răspuns neaşteptat. Dar n-a fost spre pierzare ci spre lămurire. Că aşa a luat foc inima de dorul adevărului, v-aţi plâns la marginea râului Babilonului adică a disperării şi aţi aflat adevărul şi dacă veţi lua legătura cu noi veţi afla şi o soluţie concretă. Căci odată lămurită problema se duce ispita. Atât are putere ispita asupra noastră cât suntem în îndoială.
Chiar de ar merge Cătălina la vrăjitor şi ar muri otrăvită de el, ea făcând ascultare este pedepsită veşnic dar puţin ca intensitate pentru păcatul neştiinţei şi nelămuririi adevărului în faţa duhovnicului. Dar chiar şi pedeapsa mică dacă este veşnică mai rămâne mică? În schimb duhovnicul ce a dat o astfel de poruncă intră în artileria cea grea a ispitelor şi nu se ştie dacă scapă. Este oare a dragostei să ne spălăm pe mâini cu lozinca că duhovnicul ne-a spus şi să-l aruncăm astfel în boală, necaz şi în final în fundul iadului? Căci duhovnicii, săracii, dau socoteală pentru fiecare din noi în faţa Domnului nostru Iisus Hristos.
Iar noi nu aşa. Noi dorim ca şi duhovnicul nostru să se mântuiască şi atunci trebuie să-i spunem problema cât mai clar. Dar pentru asta trebuie să ne fie nouă clar. Un duhovnic aşa de iscusit şi curajos ca al Cătălinei niciodată n-ar fi dat ascultare să se meargă la un vrăjitor ce face vrăji cu apă chioară. Este vina Cătălinei că nu s-a documentat şi la dezinformat pe duhovnic zicându-i că acest vrăjitor ar fi totuşi medic şi că până la urmă ar face tratament cu vreo plantă (dezicându-i că de fapt tratează doar cu apă vrăjită).
Aşadar nimic mai simplu. Întâi se documentează despre bioenergie, înţelege fenomenul, se întăreşte în credinţă şi în dreapta opinie cu privire la acest aspect, prinde ură faţă de păcat şi dor să facă voia lui Dumnezeu cea Sfântă şi aşa, luminată şi cu faţă veselă, tare în credinţă, merge din nou la duhovnic şi îi explică situaţia reală, cerându-i iertare că l-a dezinformat.
Actualizând realitatea şi neprezentând-o deformat îi explică de fapt că individul nu tratează cu plante ci cu apă învelită în convingeri vrăjitoreşti. Iar dacă duhovnicul deja este prea mult prins de ideea greşită este suficient dacă îi spune că a găsit un doctor mai bun şi că acela era şarlatan ca să nu implice şi conflictul de opinie ce ar duce la supărare. Deşi un duhovnic bun ca al Cătălinei nicidecum nu se supără când i se arată adevărul ci se bucură. Garantat că dacă reuşeşte să îi arate adevărul în veac nu-i va mai spune duhovnicul să meargă acolo şi poate mulţi din viitorii întrebători ai acestui duhovnic sau actualii rătăciţi vor scăpa de cursa satanei prin osteneala şi lacrimile Cătălinei. Depinde de tăria încredinţării lăuntrice a Cătălinei, de biruinţa în sine asupra şovăielii. Numai dacă se întăreşte în credinţă în lupta cu sinele necredincios şi cu duhul deznădejdii ce o luptă spre lepădare de ortodoxie poate căpăta putere în lupta cu prejudecăţile deja formate (şi din cauza şovăielii ei şi din cauza dezinformării viclene ce bântuie azi peste tot) ale duhovnicului şi poate şi a celor din jurul ei şi din jurul duhovnicului.