[doctor_faustus]

COMUNICARE

Introducere

Unitatea Bisericii, în toate accepţiunile ei – instituţionale sau sacramentale – are drept temei pe Duhul Sfânt. Unitatea se conferă prin Sfintele Taine, se păstrează, se cultivă şi se manifestă prin Sfânta Euharistie.

Unitatea, ca însuşire fundamentală a Bisericii, rezultă din însăşi ontologia ei şi exprimă îndeosebi conştiinţa ei de sine care în istorie s-a exprimat oficial şi incontestabil prin hotărârea Sinodului II Ecumenic (381) în cadrul căruia s-a elaborat şi Simbolul de Credinţă al Bisericii.

De atunci, mărturisim în Simbolul de Credinţă cu toată solemnitatea că credem „într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Dacă însă Biserica este UNA potrivit Simbolului de Credinţă, atunci, conform acestei noţiuni ecleziologice şi sensului propriu al cuvintelor, nu pot exista biserici eterodoxe.

Din exprimarea Crezului rezultă că unitatea, ca însuşire fundamentală, în această situaţie ca însuşire a Bisericii celei UNA, este datul sigur al credinţei noastre. Şi într-adevăr, în conştiinţa trupului Bisericii unitatea acesteia este un dat ontologic, asigurat în mod absolut şi irevocabil de către Capul Bisericii, de Hristos, prin prezenţa neîntreruptă a Duhului Mângâietor în Biserică, de la Cincizecime.

Dincolo de toate acestea, unitatea rămâne pentru anumite mădulare de seamă ale Bisericii din fiecare epocă şi o trăire la care ei aspiră. Ca experienţă de viaţă, unitatea membrilor Bisericii înseamnă nevoinţa personală a împreună-lucrării lor (cu harul) pentru a dobândi locuirea sfinţită şi rodirea sigură în trupul viu şi dătător de viaţă, divino-uman al lui Hristos, în Biserică. Tocmai această unitate în toate sensurile cu Hristos şi prin El cu întregul Dumnezeu Treimic, dar şi între noi, ca mădulare ale Bisericii, este scopul Dumnezeului întrupat pentru noi, ca să devenim nu doar un trup cu Hristos, ci şi un Duh cu Dumnezeul Treimic (vezi Efeseni 4, 4-5: „este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez”). Acest lucru s-a exprimat fără ocolişuri în rugăciunea arhierească a lui Hristos pe care o vom explica în continuarea expunerii noastre.

Concret, unitatea Bisericii există şi se manifestă instituţional în credinţă, în cult şi în administraţia Bisericii. În fiecare situaţie, tripla unitate pomenită mai sus se întemeiază şi se dobândeşte prin tripla demnitate a lui Hristos: profetică, arhierească şi împărătească. Prin urmare, cele trei manifestări ale unităţii Bisericii va trebui considerate ca interdependente şi coordonate indisolubile ale unităţii depline şi unice a Bisericii.

Unitatea propriu-zisă a Bisericii, atât la nivel instituţional, cât şi la nivel harismatic şi al trăirii, rămâne practic în esenţă neînţeleasă, dar şi neargumentată teologic, dacă nu se ţine seama de distincţia ontologică dintre firea necreată şi lucrările necreate ale Dumnezeului Treimic. Deosebirea de mai sus, rezultat al caracterului harismatic şi empiric al teologiei ortodoxe, constituie „cheia” duhovnicească a înţelegerii unităţii Bisericii. De aceea, şi deosebirea aceasta este o premiză obligatorie pentru întregul studiu al temei noastre, o străbate axial şi o ghidează ca înţeles prin fiecare din afirmaţiile noastre.


1.1. Unitatea în credinţă

Unitatea Bisericii, aşa cum am făcut referire deja, nu constituie un adevăr dogmatic autonom şi abstract, independent de viaţa Bisericii, ci exprimă conştiinţa de sine şi experienţa Duhului Sfânt în Biserică. Trupul sacramental al lui Hristos, Biserica, devine spaţiul harismatic unde se constituie, se trăieşte şi se manifestă unitatea credincioşilor ca icoană a Dumnezeului Treimic. Unitatea credincioşilor este rodul participării lor la harul necreat al Dumnezeului Treimic şi constituie expresia vieţii Bisericii celei UNA şi totdeauna unitare, ca unitate de nedesfăcut şi comuniune desăvârşită a persoanelor. Prin urmare, premisele teologico-ontologice pentru referirea credincioşilor la unitatea treimică se găsesc în însăşi întemeierea şi constituirea Bisericii ca trup al lui Hristos, în care se armonizează credincioşii ca mădulare organice ale acestuia.

Credincioşii, ca sălaş al dumnezeieştilor Persoane după har, sunt chemaţi să trăiască după modelul unităţii treimice şi să exprime astfel comuniunea şi participarea lor la viaţa Dumnezeului Treimic. Dealtfel, potrivit Evanghelistului Ioan, realizarea unităţii credincioşilor după modelul unităţii dumnezeieştilor Persoane constituie şi mărturisirea lor în lume: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (In. 17, 21).

În rugăciunea arhierească de mai sus, Hristos, potrivit Sfântului Atanasie cel Mare, cere de la Tatăl Său unitatea credincioşilor după modelul propriei Lor unităţi. Desigur, aici unitatea credincioşilor nu se referă la firea Dumnezeului Treimic, pentru că „doar de firea dumnezeiască este omul departe” (Κατά Ἀρειανῶν, ΒΕΠ 30, p. 269). Unitatea credincioşilor ca mădulare ale Bisericii celei una şi unice, se întemeiază nu pe firea, ci pe lucrarea necreată îndumnezeitoare, pe slava Dumnezeului Treimic. Argumentarea acestei poziţii este neîndoielnică, de vreme ce Adevărul ipostatic în continuarea rugăciunii arhiereşti, o exprimă fără echivoc: „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17, 22-23). În acest paragraf este condensată „cheia” ermineutică a înţelegerii unităţii Bisericii în Duhul Sfânt. Ceea ce îi uneşte pe credincioşi cu Biserica sau ceea ce face din Biserică trup divino-uman nedespărţit şi organic este însăşi slava îndumnezeitoare necreată, harul Dumnezeului Treimic. Această dumnezeire necreată care stăpâneşte şi desăvârşeşte trupul Bisericii, sălăşluieşte harismatic şi rămâne pentru totdeauna liturgic în Biserică, prin Sfintele Taine, prin Hristos Care este Capul trupului divino-uman cel unul al Bisericii (vezi Efeseni 1, 22-23). În acest trup se realizează ontologic acest „Eu întru ei” al lui Hristos.

Sursa: http://graiulortodox.wordpress.com/2...-si-papistasi/