In orice moment este bine venit sa invatam. astazi am citit asta:
Pacate noi, pacate vechi
Scriitor ortodox convertit Danion Vasile
``Cine sunt cei mai mari păcătoși? „Criminalii, hoții, violatorii, homosexualii, ereticii etc.” La această întrebare fiecare răspunde cu ușurință. O caracteristică este comună însă marii majorități a răspunsurilor: cele mai mari păcate sunt cele pe care le fac ceilalți. Bețivii spun că fumatul e un mare păcat, fumătorii îi arată cu degetul pe desfrânați, aceștia îi arată cu degetul pe drogați, drogații îi arată cu degetul pe homosexuali, homosexualii îi arată cu degetul pe oamenii violenți, aceștia îi arată cu degetul pe alții, și tot așa.``
``De ce?
Pur și simplu pentru că omul caută să își ascundă propriile păcate față de sine însuși, omul încearcă să își găsească justificare pentru căderile sale, și una dintre metodele folosite este căutarea unor păcătoși mai mari - față de care el să se simtă curat. Omului nu îi place să se considere cel mai mare păcătos. Vrea să se considere virtuos sau, dacă nu reușește să se mintă singur, să se considere măcar „cel mai mijlociu păcătos”. Trăim într-o societate în care nimeni – în afară de oamenii fățarnici – nu se consideră cel mai mare păcătos. În schimb, rolul de „cel mai bun” și-l asumă mulți, de la oamenii politici care fac acte de filantropie până la ziariștii care pozează în mari iubitori de dreptate.``
``Dacă oamenii iubitori de păcat ar înțelege păcatul ca pe o boală care aduce moartea, nu ar mai căuta să îi judece sau chiar să arunce cu pietre în păcătoșii mai mari decât ei. Ar înțelege că și ei și ceilalți se află pe același drum spre prăpastie.
Cine e cel mai mare păcătos? Fiecare dintre noi ar trebui să își vadă propriile păcate, și nu să se îngrijească de ale altora.
„Dar nu pot crede că sunt cel mai mare păcătos. Oricât m-aș forța, nu mă pot minți. Sunt alții care fac păcate și mai mari.”
Nu trebuie să ne mințim pe noi înșine. E adevărat că puțini ajung la măsura la care să se considere cei mai mari păcătoși. Și, culmea, aceștia sunt chiar sfinții. Adică omul ajuns la sfințenie vede păcatul cu alți ochi. El înțelege că un gând de mândrie îl poate pierde, în timp ce pe un păcătos un gând de pocăință îl poate mântui. Sfinții au înțeles fragilitatea ființei umane. Dacă omul își pune nădejdea în sine și în virtuțile sale, cade în ghearele mândriei. Și mândria îl jertfește pe altarul dracilor. Nevoințele și virtuțile lui își pierd plata. Sfinții, chiar dacă nu au căderi mari ca ale noastre, au căderi foarte mici, de care se pocăiesc mult mai mult decât ne pocăim noi pentru păcate foarte mari. Dacă oamenii se compară întotdeauna cu alți păcătoși, nu își vor da seama de gravitatea propriilor păcate.``
``Să nu ne mai uităm în curțile vecinilor, ci să ne uităm în ale noastre. Dacă vom căuta întotdeauna să găsim păcătoși mai mari decât suntem noi, ne vom afla pe un drum greșit. În iad sunt mulțimi de oameni, cu păcate mai mici sau mai mari. Oare contează chiar atât de mult pentru cineva care este în iad că sunt alții la chinuri mai mari? Nu atât de mult cât contează faptul că el însuși nu se află în lumină.
Dacă vrem să ne aflăm pe drumul cel bun, nu trebuie să judecăm păcatele după măsuri inventate de noi, ci după criteriile pe care le avem predanisite de Sfânta Scriptură și de Sfânta Tradiție. În momentul în care renunțăm la falsele criterii, vom vedea prin alți ochi propria noastră viață. În momentul în care avem curajul să ne recunoaștem greșelile, avem șansa de a ne îndrepta viața. Nu se poate una fără cealaltă. Nu poți mirosi a parfum dacă trăiești într-o groapă cu mizerie.``
http://www.danionvasile.ro/capitol.php?cap=31