[vsovivi]

Problema cosmogoniei, a cosmosului cum zic ''cosmonauţii'', a începutului, a începutului vieţii şi a întregii creaţii, a Creaţiei, începutul universului şi a timpului... grea problemă, problema începutului... şi ce era înainte de început, şi apoi sfârşitul şi ce va fi după... păi omul gândeşte mecanicist şi aşa se uită el la timp, privind la ceas la mişcarea dintre două puncte, aşa gândeşte el timpul intrând mereu în criză de timp, apoi în panică şi disperare, căci începutul pentru om este un fel de t0, un timp de la care se încearcă cunoşterea prin deducţii a unei lucrări şi apoi apare cearta pe ce era înainte, înainte de mişcare şi care nu se poate cunoaşte ce era înainte de lucrare căci nu se poate deduce deşi trebuie să se poată cunoaşte cumva... la fel apoi şi t8, sau momentul sfârşitului, care va desemna un moment al sfârşitului unei lucrări şi va avea ceva de cunoscut înainte de t8 precum şi după acel sfârşit care iarăşi nu se ştie ce şi cum va fi şi când anume.

Deci înainte de t0, între t0 şi t8, după t8... iată problema timpului, problema sperietoare la care omul caută explicaţii ştiinţifice, SiFi, căci nu a crezut în teologia şi în Adevărul dăruit de Creator... că nu a vrut, nu că nu ar fi putut...

Dar lucrurile sunt simple şi sunt scrise:

1.''Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul...''
2.''La început a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul...'' (din Sine, brusc şi fără timp, şi apoi l-a tocmit ca să fie Creaţia bună şi frumoasă, în 7 zile.)
3.''La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul şi prin El s-au făcut toate câte s-au făcut...''

Ce pricepem de aici? Trebuie să pricepem şi să credem întocmai.
Ce rezultă? În Credinţa noastră?

Se observă:

O existenţă nesfârşită a sfinţeniei alfabetului şi a tot ce rezultă din tot Cuvântul şi din toată propoziţia şi Fraza Lui Dumnezeu de la începutul rostirii sau scrierii şi până la sfârşitul ei, deci este clarificantă exactitatea Cuvântului, şi este relevată nesfârşirea valabilităţii şi sfârşirea valabilităţii prin punerea sfârşitului de către Dumnezeu...

Pe scurt, se observă cum Domnul Carele Este pune început de veşnicie şi sfârşit de veşnicie la valabilitatea propriului său Cuvânt Veşnic şi Sfânt care este, adică încadrează prin Cuvântul Său de la prima literă până la ultima a discursului Său timpul e ceva ce coexistă împreună cu El... deci iată cum timpul existenţei, începutul, lungimea şi sfârşitul, a oricărui lucru este pus de Dumnezeu, cu alte cuvinte, t0 şi t8 şi tot ce este între t0 şi t8 este definit de către un CUVÂNT, o literă, o frază, o carte, o interjecţie, rostită de Dumnezeu.

La început, deci de la început, primul lucru care L-a făcut a fost că a făcut literele şi cuvintele şi cele nevăzute şi cele văzute apoi şi tot ce trebuie pentru a face Cerul şi Pământul... deci nu numai Cerul ci şi Pământul, astfel că se arată că nici un alt gând nu a avut mai înainte, nici o altă idee, nici o altă creaţie, nici o altă intenţie, nici o altă dorinţă de a crea altceva ci toată iubirea Lui a fost întreagă pentru Creaţie, toată inima Domnului a fost dintr-u'nceput pentru a crea Cerul şi Pământul.

De aici rezultă că nici un alt timp pentru altceva nu a existat înaintea Lui Dumnezeu decât din prima literă şi primul Cuvânt a gândit sau a rostit ceva în scopul Creaţiei Sale...

Putem spune că la T0 a apărut Cuvântul Creaţie şi Cuvântul Dumnezeu ca şi Tată al Creaţiei, iar înainte de T0 deşi exista sfânta Treime, căci din totdeauna exuista căci Dumnezeu e din veşnicie, se pare că nu exista articularea vreunui Cuvânt ci sfânta Treime era nevorbitoare între ei întrucât erau Una, şi Împreună formau ceva ce nu avea sens a vorbi din moment ce se cunoşteau perfect, căci se cunoştea pe sine şi nu avea despre ce şi despre cine Cuvânta... deci Cuvântul era una cu Dumnezeu, deci nu se auzea nimic deoarece Dumnezeu şi Cuvântul nu avea pentru ce să se facă auzit.


Apoi se înţelege că Dragostea Tatălui pentru Creaţie a fost întotdeauna trecută prin Fiul şi prin Duhul căci se afirmă că prin Cuvânt s-au făcut toate... deci se arată că ascultarea Fiului şi a Duhului de Tatăl a stat de la început şi până la sfârşit în lucrarea de facere a Creaţiei... deci iată o iubire curată şi o ascultare fidelă între momentul t0 şi t8.

Cât este timpul Creaţiei? 7 zile...
Cât este timpul rezidirii templului Creaţiei? 3 zile

Deci iată că totul durează 240 de ore. Deci lucrarea este fulgerătoare, şi în perioada asta este şi un timp al odihnei, căci în fiecare zi s-a odihnit seara, şi una din zile s-a odihnit Dumnezeu binecuvântând, s-a odihnit în toate câte le-a făcut şi le-a rostuit. Deci timpul de lucru a fost de 9zilex10ore de lucru adică un total de 90 de ore de lucru a durat toată Creaţia şi restaurarea ei... deci fulgerul fulgerului...

Ce se poate observa, este faptul că timpul pentru Dumnezeu este măsurat prin lucrarea Sa spre odihna dragostei dintre El şi cele create, pe când timpul la om este o noţiune mecanicistă, un idol mecanicist plasat deasupra capului omului ca să fie robit de trecerea mecanică a timpului... adică a unui interval ce măsoară o mişcare mecanică... Are mişcarea mecanică oarecare timp în ea dacă nu ar fi fost cineva care s-o fi pornit? Are timp în ea pentru observator? Nu, decât în sensul în care omul se raportează la ea, îşi leagă lucrarea lui de mişcarea mecanică a acelui obiect. Deci timpul lucrării omului se supune sau se contopeşte cu timpul mecanic al unei mişcări între două puncte... ajungând ca omul să numere mişcările mecanice periodice şi funcţie de ele să folosească noţiunea de timp din viaţa sa. Acum se pune întrebarea de unde apare timpul?

Păi timpul apare doar din rostul folosirii lui.

Dacă soarele şi luna şi stelele sunt puse ca să lumineze spre semne şi vremi şi anotimpuri, să lumineze în toată creaţia, putem pricepe că ele reflectă tot ceea ce se întâmplă şi se petrece în creaţie ca un fel de oglindă a Creaţiei.

Se mai spune apoi ca omul să folosească un timp ciclic de 7 zile, deci să-şi măsoare lucrările sale cu săptămâna reportându-se la Creator şi la întreaga Creaţie iar apoi să-şi lucreze lucrarea mântuirii ţinând seama de timp prin măsurarea cu ziua şi cu ceasurile zilei... de Astăzi...

Deci se observă că omul are la dispoziţie un timp foarte scurt la care trebuie să se raporteze... între o fracţiune de clipă şi până la câteva ore din ziua de Astăzi.

Deci omul smerindu-şi lungimea zilelor sale se raportează la un timp din ce în ce mai scurt în lucrarea sa de ascultare... nu măsoară numai cu anul, cu luna ci cu săptămâna, cu ziua, cu seara şi dimineaţa, cu pătrarul, cu ceasul, cu minutul şi cu clipa... dar raportându-se la Har, şi nu la mişcarea mecanică de ticăială, ci cu Harul îşi măsoară timpul căci ''Eu sunt alfa şi omega, Începutul şi sfârşitul''... adică lucrarea omului este vie şi veşnică doar în comuniune cu Harul Credinţei crednicioase, deci cu Dumnezeu...

Şi iată astfel timpul devine timp viu şi veşnic... iar altfel nu este decât un idol mecanicist plasat ca drobul de sare deasupra capului copilului pe dulap de către oamenii de ştiinţă...

Deci începutul este începutul Harului, şi sfârşitul este sfârşitul Harului... Iar ce este înainte de asta şi după asta? Păi nu este altceva decât şeeol... preparat de savanţi şi aristocraţi împreună cu toţi cei ce au căzut în judecătorie şi mâncătorie...