[danyel]

Drama Religiozitatii
Un prieten al României, un ortodox scânteietor prin libertate,
Klaus Keneth, scria în cea mai recentă carte a sa, «Călător pe pământ[
]românesc. Convorbiri. File de Jurnal» (Agnos, 2010), o mărturie[/]
]care, personal, mi-a confirmat presupunerile din practica liturgică
şi pastorală, de zi cu zi: „Cunosc destul de bine lumea şi cred acum
că românii sunt cel mai evlavios popor de pe pământ, asemănător
]hinduşilor, care nu văd nici o diferenţă între bisericesc şi lumesc. Fie
]ca Dumnezeu să apere această credinţă şi să o întărească. Fie ca
]El să preschimbe superstiţiile în credinţă ortodoxă. Fie ca El să îi
]scoată, în timpul Liturghiei, pe oameni, din timp şi spaţiu, în aşa fel
]încât niciunul dintre ei să nu se uite la ceas atunci când slujba durează[
mai mult de trei ore. Romano-catolicii se uită la ceas după primele
30 de minute, întrebându-se: Da’ oare cât mai durează? Nu, aici, la
[]Liturghie, mă simt bine şi liber, mă simt acasă, iar inima mea tânjeşte
plină de bucurie spre momentul împărtăşirii. Fără aceasta, restul nu
ar fi decât «spectacol mort»! Dar nu, aşa ceva nu s-ar potrivi României,
]credinţa moartă nu e credinţă ortodoxă! Simt adânc în mine că aparţin
şi eu acestui loc, că, într-un anumit fel, sunt şi eu român, că sunt una
[]cu ei şi că fac parte din poporul lor. E un lucru pe care nu mi-l poate
[]lua nimeni. Aceasta este Ortodoxia! Un asemenea final minunat nu
]aş fi meritat, însă Dumnezeu e, pur şi simplu, DRAGOSTE, şi încununează
=totul prin prezenţa la împărtăşanie. Dumnezeu să binecuvânteze[
]România!” (Op. cit, p. 215).
La vremea de demisie din Neam şi la însingurarea de care
avem parte ca popor, la vremurile trecute de pace fost-am integraţi,
]la vremea de criză de-acum ne vom dezintegra, un astfel de
]mesaj nu doar ne onorează, ci ne şi obligă. Convertirea religiozităţii
noastre în credinţă, a reflexelor tradiţionaliste în gesturi legate
de Împărăţia Cerului, la disciplinarea pietismelor ieftine în emoţii
ziditoare de Liturghie – căci vai, cum se mai laudă câte un slujitor
cu lipsa de emoţie la Liturghie –, toate acestea şi multe, multe
altele ne obligă la reacţie pastorală. Este tot mai clar că trebuie
să reînnoim Duhul predicii, să dezvoltăm o cateheză coerentă,
]legată de cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi de deprinderea unui
[comportament mistic lipsit de misticisme absurde. Că nu mai
[]avem voie să cultivăm în popor atitudini ambigue, comportamentul
[]mărturiei noastre. Că nu putem restaura nădejdea şi credinţa
[]unui popor fără a ne revizui comportamentul liturgic, fără a-i dărui[]
[]o Liturghie autentică, adică Dumnezeiască. Că nu-i vom recupera[]
[]iubirea, atinsă ici-colo de reacţia credincioşilor la mediocrităţile
[]noastre, la jumătăţile noastre de trăiri, până nu ne vom pune cu
[]totul în slujba lui Dumnezeu.[/COLOR]
[]Religiozitatea fadă, legată doar de arivism şi manipularea
[]necazului oamenilor din jur, trebuie amendată. Neîncetat. Credinţa
]înseamnă conţinut mărturisitor, fidelitate şi dinamism patristic, refuzarea
[]speculării dramei din jur. Hristos Domnul cere fiecăruia dintre
[]noi să luăm cu asalt Împărăţia. Nu pentru că este greu de cucerit,
[]ci pentru că moleşeala dată de automulţumire şi religiozitate fadă
[]ucide Duhul acesteia, răneşte sensul adânc al prezenţei noastre în
[]Hristos şi în Biserică. Împovăraţi şi obosiţi, oamenii s-au plecat în
[]Spovedanii şi intimitatea slujbelor. Dacă n-au ieşit odihniţi din acest
]exerciţiu duhovnicesc este vina noastră, a celor care n-am explicat
]şi trăit odihna în Hristos ca una activă, dinamică, aducătoare de[
]pace de Sus. Dacă ne mai ţine Dumnezeu pentru ceva, îndrăznesc
să cred că nu pentru atitudinile noastre religioase, ci pentru cele de
]credinţă, nu pentru speranţele noastre materialiste, ci pentru
]nădejdea Învierii, nu pentru falsele noastre relaţii de dragoste socială,
]ci pentru iubirile pe care nu le trădăm, dintre care cea dintâi este
]către El, Hristos-Dumnezeu.
România este în criză de Românie. Biserica are obligaţia, poruncită
]de Însuşi Domnul, de a nu se depărta de popor, de a mângâia
]poporul, dar şi de a-l creşte pentru mântuire. Când lumea întreagă
]geme de durerea şomajului, Biserica ne dă de lucru tuturor. La
]sufletul nostru şi la cel al aproapelui, în taina Ortodoxiei. Iar plata
[]lucrării nu se vede doar dincolo de porţile Cerului, ci şi aici, pe
]pământ. Unde Liturghia ne dăruieşte Darul Învierii.


Par prof Constantin Necula