[colaps]

Novice

Novice (în slavonă: послушник, poslushnik), lit. "cel sub ascultare"— Aceia care doresc să intre în mănăstire îşi încep această etapă a vieţii ca novici. După ce sosesc în mănăstire şi stau cel mult trei zile ca oaspeţi, stareţul sau stareţa îi pot da aspirantului binecuvântarea pentru începerea noviciatului. Nu există o slujbă aparte pentru îmbrăcarea unui novice în haina monahală, ci pur şi simplu el sau ea primesc permisiunea de a îmbrăca uniforma de novice. În tradiţia ascetică răsăriteană, novicii se pot îmbrăca sau nu cu sutana neagră de pe dedesubt sau anteriul (în greacă: anterion, eisorasson; în slavonă: podriasnik). În funcţie de tradiţia comunităţii locale şi de dispoziţiile stareţului, ei primesc scufia sau fesul (în greacă: skoufos, în slavonă: skufia). Anteriul şi scufia sunt prima parte a veşmintelor monahale ortodoxe. În unele comunităţi, novicii mai poartă brâul lat de piele. Novicele mai primeşte un şirag de mătănii şi este instruit în Rugăciunea lui Iisus.

Dacă un novice alege să părăsească viaţa monahală în perioada noviciatului, o poate face fără nici un fel de urmări. De asemenea, i se poate cere să plece dacă are un comportament care nu corespunde monahismului sau dacă superiorul său ajunge la concluzia că nu este potrivit pentru viaţa ascetică, că nu are chemare pentru călugărie. Atunci când stareţul sau stareţa socotesc că novicele este pregătit, i se cere să intre în mănăstire. Unii aleg să rămână novici toată viaţa, dar nu din smerenie. Intrarea în oricare stadiu al vieţii monahale este voluntară.

Rasofor

Rasofor (slavonă: рясофор), lit. "purtător de rasă"— Dacă novicele doreşte să devină călugăr, el "îmbracă" uniforma primului nivel de călugărie printr-o slujbă în timpul căreia este tuns. Deşi în acest moment nu se fac jurăminte, candidatul îşi reafirmă, în mod normal, angajamentul de a persevera în viaţa monahală. Apoi stareţul îl va tunde în călugărie prin tăierea a patru şuviţe de păr din patru locuri ale capului, sub formă de cruce. Apoi, cel tuns, primeşte sutana de deasupra sau rasa (greacă: rasson, exorasson, sau mandorrason; slavonă: riassa) şi mantia cu mâneci largi, de la numele căreia provine şi numele de rasofor. Cel tuns mai primeşte, de asemenea, şi o camifalcă, o căciulă cilindrică fără boruri, acoperită cu un văl (numit în greacă epanokamelavkion, literal "peste camilafcă"). (Acestea sunt articole separate în tradiţia greacă, dar în cea rusă ele sunt împreună, iar combinaţia lor se numeşte klobuk. În tradiţia românească, se numeşte camilafcă: pentru bărbaţi, combinaţia dintre cele două piese, iar pentru femei, doar un văl lung, purtat peste scufie şi coif). Dacă nu o are deja, proaspătul rasofor mai primeşte şi o curea de piele pe care o poartă în jurul taliei. Hainele sale sunt de obicei negre, ceea ce semnifică faptul că acum el este mort pentru lume, tot acum acesta primind şi un nume nou.

Cu toate că rasoforul nu face jurăminte, el însă este obligat moral să continue în călugărie pentru restul vieţii lui. Unii rămân rasofori, fără să treacă la ranguri monahale mai înalte.

Stavrofor

Stavrofor (slavonă: крестоносец, krestonosets), lit. "purtător de cruce"— Următorul rang al călugărilor răsăriteni este acordat la câţiva ani după prima tundere, atunci când stareţul crede că respectivul călugăr a ajuns la nivelul de disciplină, dedicare şi smerenie adecvate acestei ridicări în rang. Acest rang mai este cunoscut şi sub numele de schima mică şi este considerat ca o "logodnă" pentru schima mare. La această trecere, călugărul face jurăminte de rămânere în acea mănăstire, de castitate, supunere şi sărăcie. În acest moment el este tuns şi primeşte veşmintele caracteristice noului rang, care constau din paraman (gr. paramandyas, slavonă: paraman),un pătrat de pânză purtat pe spate brodat cu uneltele patimilor şi prins cu şnururi de o cruce de lemn purtată în zona inimii şi care simbolizează jugul lui Hristos. Din cauza acesteia, călugărul este numit acum stavrofor sau purtător de cruce. Călugărul mai primeşte o cruce de lemn de purtat în mână (sau "crucea de călugărie"), pe care el trbuie să o păstreze în colţul cu icoane şi o lumânare din ceară de albine care simbolizează veghea monahului care se sacrifică pe el însuşi lui Dumnezeu. La adormirea sa, el va fi înmormântat ţinând crucea, iar lumânarea va arde la funeraliile sale. În tradiţia slavă, stavroforul mai primeşte şi mantia călugărească. Rasa îmbrăcată de stavrofor este mai amplă decât cea purtată de rasofor.

După slujbă, stavroforul proaspăt tuns va rămâne să privegheze în biserică încă cinci zile, fiind scutit de orice fel de muncă în afară de citirile din cărţile sfinte. Stareţul va mări canonul de rugăciune al stavroforului, îi va permite o asceză personală mai strictă şi îi va mări responsabilităţile.

Schima mare

Schima mare (greacă: megaloschemos, slavonă: Схима, schima) — Călugării care deja au ajuns un nivel înalt de îmbunătăţire spirituală pot fi ridicaţi la cel mai înalt rang al monahismului, numit schima mare. Tunderea întru schimonah sau schimonahie urmează acelaşi tipic ca şi tunderea stavroforului, fiind făcute aceleaşi legăminte iar candidatul fiind tuns în mod similar. Dar, pe lângă veşmintele purtate de un stavrofor, candidatul primeşte analavul care este veşmântul monahal specific schimei mari. Din acest motiv, analavul însuşi este adesea numit "schima mare". Acest veşmânt acoperă umerii şi cade în faţă şi în spate, cu porţiunea din faţă ceva mai lungă şi brodată cu uneltele Patimilor Mântuitorului şi cu Trisaghionul. Varianta greacă nu are o glugă, pe când cea slavă are o glugă şi aripi pe umeri, astfel încât formează o cruce mare care acoperă umerii călugărului, pieptul şi spatele lui. O altă piesă pe care o primeşte candidatul la schima mare este polistavrionul (lit. "multe cruci") care constă dintr-un şnur cu multe cruci mici împletite în el. Polistavrion-ul formează un jug în jurul călugărului şi ţine analavul în loc, reamintindu-i monahului că este dăruit lui Hristos şi că mâinile lui nu mai sunt potrivite pentru activităţi lumeşti, că el trebuie să lucreze doar pentru Împărăţia Cerurilor. Printre greci, la acest nivel se acordă şi o mantie. Mantia schimei mari este mai largă decât cea a stavroforului, iar dacă el poartă clobuc, acesta are o formă diferită, de degetar, numită culion, iar vălul este de obicei brodat cu cruci.

De asemenea, schimonahul trebuie să rămână câteva zile să privegheze în biserică. În a opta zi după tundere, se slujeşte o slujbă specială numită "scoaterea culionului."

În unele tradiţii monahale, schima mare se acordă doar călugărilor şi măicilor aflate pe patul de moarte, în timp ce în alte tradiţii se acordă după minim 25 de ani de călugărie.

Dacă purtătorul unor anumite titluri monahale primeşte schima mare, titlul său va încorpora particula "schi-" sau "schim-". De exemplu, un ieromonah cu schima mare este numit ieroschimonah, arhimandritul devine schim-arhimandrit, egumenul - schim-egumen, etc. În tradiţia rusă, în aceste cazuri, în aceste cazuri particula "schim-" este abreviată, de obicei, la "схи" (schi), iar titlurile corespunzătoare devin схимонах, иеросхимонах, схиархимандрит, схиигумен.

Conținut luat de pe http://ro.orthodoxwiki.org/Ranguri_monahale