Dragi frati,
Pentru o oarecare orientare in privinta dinozaurilor, puteti citi cartea parintelui Seraphim Rose "Cartea Facerii, crearea lumii si omul inceputurilor". Parintele Seraphim spune acolo ca dinozaurii au existat, si au disparut la potop, cind s-a schimbat clima din pricina disparitiei "tariei" (un fel de patura atmosferica de apa care facea ca pe toata suprafata pamintului sa fie o clima mai mult sau mai putin uniforma si de "aspect" tropical); mai explica parintele cu argumente stiintifice de ce datarea cu carbon 14 este fundamental viciata ca procedeu stiintific (realitatea erelor geologice, bazata pe datarea cu carbon 14, fiind serios contestata); si mai spune foarte frumos ca Dumnezeu nu are nevoie de ere geologice pentru a crea, ci ca creatia din nimic este mai mult sau mai putin instantanee (neputind exista etape, secventialitate de vreun fel, trepte, sau orice caracteristica din interiorul creatiei); succesiunea zilelor Genezei are mai mult rolul de a reda ordinea si organicitatea creatiei (in acest sens, a se vedea sublinierea :"si a fost seara si a fost dimineata: ziua intii" etc). Cartea parintelui Seraphim este superba, si merita citita, cel putin pentru ca ridica multe probleme importante, pe care indeobste le luam de bune numai si numai in baza faptului ca sunt enuntate de "autoritati stiintifice".
Cei care spuneti ca biserica catolica nu crede in evolutionism, trebuie sa stiti ca evolutionismul teist este
doctrina stiintifica oficiala a bisericii catolice in ce priveste aparitia omului. Stiu asta pentru ca am un verisor care a terminat anul acesta liceul in Italia; in manualul lui de istorie de clasa a zecea sta scris negru pe alb nu numai ca Vaticanul s-a pus de acord cu stiinta moderna, urmindu-i invatatura in domeniul acesta, dar a si plasat o anatema asupra celor care ar indrazni sa creada sau sa sustina altceva decit ca omul a fost tras din maimuta de catre Dumnezeu.
In ce priveste forma pamintului, trebuie sa stiti ca este cel putin un loc in VT, prin Isaia (nu sunt sigura), unde se vorbeste despre "rotundul pamintului". Probabil pentru ca nu apare in prea multe locuri, aceasta referire a fost complet ignorata de catre cei ce au condamnat astfel de afirmatii in timpul Renasterii... Dealtfel, biserica catolica s-a diferentiat nu chiar asa de rar de biserica ortodoxa prin modul de a interpreta anumite pasaje; in Scriptura, sunt pasaje de interpretat literal, pasaje de interpretat simbolic/metaforic, si pasaje care comporta interpretari multiple/de factura multipla. Diferentele doctrinare dintre cele doua biserici "surori", si insasi schisma, se datoreaza tocmai acestor disensiuni in interpretare. De pilda, interpretarea literala a Jertfei Mintuitorului ca "rascumparare a pacatelor" oamenilor a creat in Apus teologia legalista a unui Dumnezeu-Tatal devenit crud, neindurator, prin ofensele noastre, si caruia Singele Mintuitorului ii satisface setea de pedepsire; in sensul acestei teologii, pacatul este incalcarea unei legi, de aici si necesitatea filosofica a purgatoriului; in ortodoxie, interpretarea simbolica a Jertfei a dus la cea mai tulburatoare teologie a dinamicii ontologice; pacatul nu este incalcarea legii, ci despartirea de Dumnezeu; pacatul nu este rascumparabil de catre om, omul nu-si poate rascumpara niciun pacat, dupa cum nu poate nici sa rasplateasca in vreun fel Bunatatea Domnului, ci poate doar, prin exercitiul asiduu al dragostei, relatia interpersonala prin excelenta, sa-si atraga mila lui Dumnezeu, care sterge orice pata si orice rana, acum si pururea si in vecii vecilor, adica si in viata paminteasca si la Judecata.
De ce trebuie neaparat sa fim extremisti atunci cind ne confruntam cu conflictul intre "progres" si modul de viata simplu, traditional? De ce trebuie sa facem ori apologia blocului comunist, a vietii in asfalturi si betoane, ori apologia vietii in balegar, cu toate tarele ei? Cind vorbim despre omul "modern", care abia mai merge doi pasi pe jos, si este ros de fel de boli rezultate din atrofiere si degenerare, vorbim despre un esec cam la fel de mare ca si atunci cind vorbim despre omul care odinioara traia in casele de chirpic cu balegar, si caruia ii mureau pruncii pentru ca in loc sa-i spele, merge la descintatoare sa-i faca pentru bube leacuri cu broaste, oua rasclocite si mai stiu eu ce timpenii. Irina Nicolau, Dumnezeu s-o ierte (a fost muzeograf si muzeolog la Muzeul Taranului Roman, pina la moartea ei acum citiva ani), a strins intr-o carte citeva mii de credinte si superstitii ale romanilor. Ti se face parul maciuca citind despre "crestinismul popular" al taranului trait "simplu", in balegar, "aproape de biserica", si "fara degenerarile omului modern"... Adevarul este ca aceia care au avut de trait bine au trait frumos si in timpul balegarului, si in timpul asfaltului. Nu exista niciun motiv pentru a glorifica unele circumstante istorice sau altele, un mediu de viata sau altul. Personal cunosc oameni de o calitate exceptionala, traiti la oras, in mijlocul betoanelor, dupa cum cunosc si covirsitor de multe exemple de oameni pe care viata in balegar i-a abrutizat, departe de a-i apropia de Dumnezeu...Suntem in genere putin dispusi sa ne intelegem saracia sau bogatia si sa le folosim asa cum trebuie ...
De fapt, fiecare suntem la locul nostru, si avem exact ceea ce ne trebuie pentru a ne mintui. Nu ne este de folos nici ambitia materiala ingusta, nici dorul si nostalgia,la fel de inguste, dupa simplitatile balegarului.
In fine... Partial avea dreptate cine spunea pe aici ca Biblia se ocupa cu cele duhovnicesti; numai partial, pentru ca de fapt, Scriptura tinde sa se ocupe cu aspectele, materiale sau nemateriale, esentiale pentru mintuirea fiecaruia dintre noi; poate este semnificativ ca ierarhia ingerilor este la fel de vag, de fragmentar, prezentata in Scriptura ca si mentionarile referitoare la dinozauri. Pare ca ni se spune: "nu trebuie sa va chinuie prea tare grija de anumite lucruri; cind va veni momentul cele de care aveti nevoie vi se vor descoperi fara rezerve". In faptul ca lipsesc expunerile dezvoltate despre anumite subiecte, nu trebuie sa tragem concluzia neghioaba ca lucrurile respective nu au existat sau ca Biblia sufera de lacune; pur si simplu, unele lucruri nu ne sunt de un folos nemaipomenit, cel putin pe moment... De pilda, ce importanta are daca pamintul sau soarele este "stiintific vorbind" centrul universului? Eu tot cele doua porunci fundamentale trebuie sa le pazesc; si daca pazesc aceste doua porunci, Domnul de va ingriji sa pricep tot ceea ce e nevoie sa inteleg... Citeodata ni se fac si hatiruri in directia asta, fara o utilitate practica...
Cred ca acesta este si sensul profund al mult hulitei zicale "crede si nu cerceta"; cred ca asta vrea sa spuna ca este bine ca intii sa iubim, pentru ca numai dragostea adevarata permite cunoastere adevarata; cine dintre noi nu a trait sentimentul ca acela care ne iubeste ne cunoaste tulburator de intim, parca ne-ar vedea tot sufletul..? Cu cei pe care-i iubim tindem sa fim iertatori, delicati, mai aproape de "exigentele' hristice... Pe cei pe care-i iubim ii vedem frumosi, si ne este mult mai usor sa vedem pe Hristos in persoanele pe care le iubim.Cunoasterea reala vine din dragoste, iar dragostea presupune credinta - un paradox pentru urgentele rationaliste ale omului desacralizat... Sunt insarcinata in luna mare si am citit tot felul de lucruri despre nastere; ceva m-a impresionat foarte mult in tot ce am citit/vizionat: spunea o moasa ca mama nu trebuie despartita de prunc la nastere, ci pruncul sa-i fie pus in brate, la sin,
pentru ca mama sa aiba fericirea de a se indragosti de pruncul ei; si ca acest moment ceresc al indragostirii este de fapt esenta nasterii, pentru noua mama. Ce minunat spus! O mama care-si iubeste pruncul crede cu tarie ca el este insasi esenta vietii ei, slujirea ei care-o va mintui; urmeaza indragostirea de prunc, indragostire care nu se petrece in perioada uterina, ci in primele momente de dupa separare, atunci cind mama si pruncul ajung "fata in fata"; si pe baza acestei dragoste, initiata pe parcursul sarcinii si catalizata, definitivata la nastere, urmeaza cunoasterea de o viata intreaga si de o profunzime indescriptibila; "cine ne intelege si ne iubeste mai mult decit mama?".... Nici mama, nici pruncul nu stiu de dinozauri, nici de heliocentrism, si totusi, in adincimile dragostei lor unul pentru celalalt, au cea mai puternica nadejde ca se vor mintui... Unele lucruri li se vor face cunoscute, altele nu, in functie de RAM-ul fiecaruia, ca sa zic asa... Insa fundamentala este dragostea lor, si aceasta este si "preocuparea" esentiala a Scripturii. Poemul cel Mare al Scripturii. Restul este poezie...
Domnul sa ne dea bucurie!