[doctor_faustus]

2. Pricipiile pentru care se susţine participarea ortodoxă nu corespund adevărurilor lucrurilor, ci sunt găsite mincinoase


Din nefericire, Biserica Ortodoxă, la iniţiativele nesăbuite ale Patriarhiei Ecumenice, a fost implicată încă de la început în pan-erezia ecumenismului, cu toate gravele ei urmări soteriologice. Prin bine-cunoscutele enciclice din 1902, 1920 şi 1952, Patriarhia Ecumenică a intrat în modus operandi ecumenist, şi, într-adevăr, şi-a asumat un rol de frunte în cadrul lui. Atitudinea ei apostolică şi patristică onorabilă împotriva ereziilor şi a schismelor a fost radical modificată începând din 1902 sub presiunea evenimentelor politice mondiale. Într-adevăr, din timpul Patriarhului Athenagoras până astăzi aceasta a devenit poziţia oficială a Bisericii din Constantinopol, în care alte biserici autocefale au fost trase puţin câte puţin, deşi cele mai multe dintre ele la început au întâmpinat respectivele iniţiative cu ezitare şi rezerve până la mijlocul veacului XX. La Conferinţă a devenit limpede, din diferitele prezentări şi discuţii, faptul că bisericile autocefale nu au fost motivate să participe la Mişcarea Ecumenică din motive duhovniceşti, ci mai degrabă din interese politice, sociale şi naţionaliste. Prin participarea lor, fiecare biserică căuta independent fie să-şi asigure apărarea şi sprijinul, fie să evite mânia atotputernicei lumi apusene, întocmai după cum se întâmplase la sinoadele unioniste în timpul cruciadelor şi la scurt timp înainte de căderea Constantinopolului.
Din cauza lipsei unei motivări teologice şi duhovniceşti, adevăratul cuvânt evanghelic şi adevărul mântuitor nu a fost oferit heterodocşilor; desigur, susţinătorii ecumenismului nu vor recunoaşte aceasta, deşi e adevărat că între ei au fost şi importante figuri teologice, cu motivări binevoitoare şi mărturie ortodoxă, mai ales în vremea de început a ecumenismului. Există două cauze teologice şi duhovniceşti care au fost folosite atât în prezent cât şi în trecut pentru a îndreptăţi participarea ortodoxă în dialogurile teologice bilaterale şi multilaterale şi în aşa-numitul "Conciliu Mondial al Bisericilor": de a arăta dragoste faţă de heterodocşi şi de a mărturisi credinţa ortodoxă. Cu toate acestea, dragostea nu poate fi despărţită de adevăr. Când dialogul dragostei nu este însoţit de dialogul adevărului şi nu duce la o întâlnire şi acceptare a adevărului mântuitor cu Hristos şi Biserica Lui, el devine o cursă periculoasă care duce la indiferenţă sincretistă şi o despărţire de unitatea credinţei şi comuniunea (părtăşia) cu Duhul Sfânt; el desparte pe om de mântuire. Nimic nu este mai rău decât lipsirea cuiva de mântuire, şi singurul lucru care nu poate fi spus, este acela că aceasta ar fi o faptă de dragoste. Este oare posibil ca dragostea să fie întoarsă împotriva adevărului? Erezia este minciună, înşelare, demonizare, ură, o dragoste de minciună şi o răstălmăcire a adevărului Bisericii. În dialogurile ecumenice, cuvântul dragoste a fost "folosit" din abundenţă, în timp ce adevărul a fost pierdut - adevărul care a fost privit ca obiect de cercetare, care nu poate fi găsit în nici una dintre biserici. Biserica Ortodoxă Sobornicească (Catolică) nu caută adevărul. Ea îl are. Din dragoste trebuie să îl dea şi heterodocşilor care sunt lipsiţi de el sau l-au strâmbat. Adevărul este preferat dragostei, după cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: "Dacă vezi evlavia suferind undeva, să nu preţuieşti înţelegerea mai mult decât adevărul, ci să înduri vitejeşte chiar până la moarte? să nu trădezi nicicând adevărul."[3] Mai mult, el sfătuieşte cu tărie: "să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei."[4] Ecumenismul cade în păcat de moarte, atât din cauză că neagă adevărul, pentru care mulţi heterodocşi s-au luptat atât de greu să-l găsească, şi pentru că încearcă să închidă uşa tuturor celor care caută adevărul. Cu adevărat, cuvintele lui Hristos către farisei li se potrivesc şi ecumeniştilor: "Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, căci închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre."[5]
Iar cât priveşte mult căutata "mărturie a credinţei," chiar dacă constituie o bună speranţă şi aşteptare, în realitate s-a dovedit a fi falsă. În orice caz, cineva nu poate presupune că va mărturisi şi va propovădui credinţa ortodoxă începând cu o trădare a credinţei. Însăşi participarea la "Conciliul Mondial al Bisericilor" şi dialogurile teologice cu papiştii, protestanţii şi monofiziţii eretici constituie o negare a unicităţii Bisericii, o egalizare care pune Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică în rând cu ereziile şi schismele. După cum s-a spus, este cea mai mare erezie ecclesiologică din istoria Bisericii. Pururea-pomenitul Mitropolit de Samos, Înalt Preasfinţitul Irineu, exprimând poziţia ortodoxă a multor ierarhi, a pus întrebarea: "Cum se poate ca ierarhi ortodocşi să ia parte la o organizaţie bisericească în care Sfânta Treime este lepădată, participanţii cred că Biserica lui Hristos a fost spulberată în bucăţele, că fiecare erezie este parte a unui întreg, şi că Biserica Ortodoxă din Răsărit este asemenea doar una dintre bucăţi."[6] Cu adevărat, nu este nici măcar unul dintre Sfinţii Apostoli şi Părinţi ai Bisericii, a căror învăţătură, viaţă sau lucrare să poată fi folosită drept pildă care să îndreptăţească participarea şi rămânerea noastră în adunarea nelegiuită a ereticilor, cum este "Conciliul Mondial al Bisericilor," şi alte asemenea concilii şi adunări.
Cum rădăcina ecumenismului a fost şi este rea, la fel sunt şi roadele lui: "căci copacul este cunoscut după roade."[7] Ecumenismul există de aproape un secol, şi şi-a arătat limpede identitatea, astfel că putem să-l judecăm cu toată siguranţa. Într-adevăr, chiar şi cei mai conştiincioşi apărători ortodocşi ai ecumenismului sunt îngrijoraţi de cursul pe care îl ia şi de fundătura la care a ajuns; ei încearcă să găsească diferite căi pentru a preveni plecarea multor Biserici Ortodoxe, un exod care deja a început şi care este pe cale să se mărească şi să se răspândească. La conferinţă, mulţi vorbitori au vorbit despre roadele devastatoare ale dialogurilor teologice şi ale participării noastre la "Conciliul Mondial al Bisericilor." Înainte de a prezenta pe scurt rezultatul dialogurilor teologice, este important să menţionăm părerea exprimată de vorbitorii şi participanţii la conferinţă, anume că de la naşterea şi răspândirea mişcării ecumenice şi prezenţa ortodocşilor în "Conciliul Mondial al Bisericilor" de aproape şaizeci de ani, ecumeniştii nu au reuşit să întoarcă nici măcar un singur heterodox la credinţa ortodoxă. Dimpotrivă, întoarcerile (convertirile) au avut loc în ciuda tendinţei care predomină între ecumenişti, anume ca fiecare să rămână în confesiunea sa, în vederea aşteptatei uniri a "bisericilor". Episcopii din Diaspora au refuzat să primească heterodocşi care vroiau să se întoarcă (convertească) la Biserica Ortodoxă. Pe ce se întemeiază, atunci, mult-licitata mărturie a credinţei ortodoxe? Dimpotrivă, în loc să dăm mărturie pentru adevăr, suntem martori ai ereziei şi ai înşelării. Din această lungă asociere cu ereticii, unică în istoria noastră bisericească, s-a produs o asemenea înstrăinare de, şi tocire a, "phronem-ei" (gândirii, minţii) ortodoxe, încât clericii şi teologii semnează cu uşurinţă texte care rezultă din dialoguri în care dogmele apostolice şi patristice sunt călcare în picioare şi încălcate, în care erezia e arătată drept adevăr, în care ereticii par să fie ortodocşi, şi botezul şi celelalte taine ale lor sunt recunoscute drept autentice. Astfel, pas cu pas trecem de la rugăciunea împreună la comuniunea (părtăşia) în taine.