Depinde de unde priveste fiecare. Am invatat multe lucruri de la fiica mea, Dumnezeu sa o odihneasca. Prin anul 1996 am fost nevoita sa-mi las casa la care tineam foarte mult, nu pentru ca era mare, sau luxoasa, caci nu era, ci pentru ca era oaza mea. Nemtii au o vorba:casa mea=castelul meu (chiar daca castelul are doar cateva incaperi). Am reusit sa cumpar o locuinta, dar mai mica decat cea de dinainte, nu eram multumita, as fi vrut ca fiica mea sa aibe si ea camera ei, separata, unde sa-si poata primi prietenii, sa stea de vorba fara sa-i deranjez eu, sa aibe intimitate (in sensul bun al cuvantului, nicidecum altceva), plangeam si ma necajeam. La un moment dat fata mea mi-a spus; mama ce te tot necajesti atata, gandeste-te ca altii nu au nici macar cat avem noi, suntem amadoua, ne e bine (desi ea facea transfuzii in fiecare luna-isi acceptase crucea-de cand era bebelus...dar ne era BINE IMPREUNA) si am scapat de... alte neplaceri cunoscute noua.... De atunci, de cate ori am tendinta sa fiu nemultumita de ceva, un neajuns, imi amintesc vorbele ei intelepte.