Citat:
În prealabil postat de Fani71
Evanghelia cu tanarul bogat este interpretata adesea nu in sensul ca orice bogat ar trebui sa isi dea toata averea si sa se faca sarac, ci in sensul ca nu trebuie sa ne atasam inima de bogatie; iar bogatia poate fi si cea a celui relativ sarac: atunci cand acesta isio face dumnezeu din putinul pe care il are sau ar vrea sa il aiba. Daca il pierde isi pierde si inima.
Au fost in istorie si mai sunt poate si acum crestini bogati care nu si=au dat toata averea, ci au trait in mod responsabil ca oameni bogati, pastrand un stil de viata sobru si dand celor care au nevoie din banii lor. Sau dand de lucru altora si avand grija de salariatii lor.
Deci, sa nu condamnaml bogatia ca atare, ci atasamentul prea mare fata de ea.
|
Da și nu prea. Mântuitorul spune clar că mai repede va trece cămila prin urechile acului decât va intra bogatul în împărăția cerurilor. Teoretic, bogăția nu e rea în sine dar practic ea aduce o împătimire, o legare de ceva pe care atunci când îl vom pierde vom simți o suferință ce poate deveni chin veșnic.
Dar bogăția nu e rea doar prin asta ci și prin faptul că ea ne acaparează, ne consumă timpul și puterile prin grijile pentru păstrarea și creșterea ei. Ideal ar fi să ignorăm complet orice preocupare pentru viața de acum și să ne concentrăm în întregime pe patria cerească, lăsând orice grijă în seama Domnului. Așa au trăit Părinții asceți ai primelor veacuri, oare se poate trăi așa și acum?
Părintele Sofronie Saharov spune că atunci când omul renunță complet la legăturile cu lumea, el intră în domeniul lui Dumnezeu (exprimarea era altfel dar aceasta e ideea). Instinctul de supraviețuire (de care vorbea cineva pe alt topic) ne face să ne agățăm cu disperare de relațiile cu ceilalți, de siguranța oferită de lucrurile acestei lumi și asta ne separă de grija și legătura directă cu Dumnezeu.
Ava Pimen spune "Voia omului este zid între el și Dumnezeu".