"IOANE, TU AI AUZIT CE-A SPUS COMANDANTUL?
Redau mai jos un articol despre un atac dat de soldații noștri în timpul Războiului pentru Reîntregirea Neamului.
Am găsit articolul pe care-l reproduc pe un petic îngălbenit de hârtie decupat dintr-un ziar.
Autorul articolului, participant la acel atac, nu și-a dat numele semnând cu pseudonimul „Oștean”.
„Deodată răsună un ordin repetat de gradați: „Toată lumea sus, înainte!” Tot rândul de trăgători se ridică. Comandantul strigă cu o voce teribilă: „Batalion la comanda mea baioneta la armă!” Noi, ofițerii, ne scoatem pistoalele. Un freamăt parcurge rândurile. Inima îmi bate de-mi sparge pieptul. Ard de nerăbdare. În ochii tuturor citesc o hotărâre de neclintit. Alte rânduri de trăgători apar, e o pădure de baionete sclipind în soare. De două zile luptăm fără să vedem cu cine. În tot timpul ăsta inamicul ne-a bombardat cu obuze de mare calibru. Astăzi, slavă Domnului, ne vom putea privi dușmanii în ochi. Iuțim pasul strigând din răsputeri „Trăiască România!” sau cântând.
În fața noastră o coastă goală. Gloanțele șuieră, obuze mari explodează ridicând jerbe enorme de pământ. Asurzit, cu urechile țiuind, abia aud ordinele strigate de superiori. Merg ca hipnotizat. Suntem toți un gând și-o voință: Victorie! Văd confuz oameni prăbușindu-se la dreapta mea, la stânga mea. Un trompet sună atacul cât îl țin plămânii apoi cade. Rândurile se răresc.
Acum înaintăm în salturi: o comandă, ne ridicăm, alergăm drept înainte îngreunați de echipament apoi ne aruncăm la pământ. Unii sunt loviți când se ridică, alții sunt loviți în fugă. Gloanțele vin în rafale foarte jos. „Ne seceră cu mitralierele”, îmi spune un camarad, care în clipa următoare nu se mai ridică. Încă un salt, dușmanul care ne mitraliază începe să se zărească. Tragem primele focuri de armă.
Am mai rămas jumătate... Stau absolut nemișcat în spatele unei movile împreună cu oamenii mei. Aud aproape o mitralieră tocând sacadat: tac, tac, tac. Gloanțele șiroiesc, e un vacarm infernal. La fiecare glonț pe care îl aud șuierând îmi spun: „Ăsta poate fi pentru mine.” Mă gândesc la părinți, la soție, la copii, am sentimentul că voi muri. Apoi reacționez și încerc să-mi recapăt curajul. N-o să mor aici. Nu fără să lupt.
Deodată îl aud pe comandant strigând: „Înapoi, ne retragem.” Uimire... nu se poate una ca asta! Îl întreb într-o doară pe un sergent: „Ioane, tu ai auzit ce-a spus comandantul?” „Nu, dom’ sublocotenent. Cine poate auzi ceva în vacarmul ăsta?”, îmi spune el privindu-mă ștrengărește. Apoi întreabă și el pe unul dintre soldați: „Tudore, tu ai auzit ce-a spus comandantul?”. „Nu, dom’ sergent, îmi țiuie urechile.” răspunde aceasta zâmbind.
Ordon „Înainte!” Un om sare, face câțiva pași și se prăbușește cu fața în jos. Un altul pornește, străbate jumătate din distanță până la poziția inamică și se rostogolește la pământ zvârcolindu-se cu mâinile încleștate de pântec. Un al treilea se ridică, se răsucește brusc și cu fața însângerată cade gemând ca un copil: ”Mamă, o, mamă!” Eu și sergentul plecăm ca din pușcă, oamenii urmându-ne fără probleme. Cât vedem cu ochii ai noștri atacă pe toată linia. Spre seară poziția e ocupată și inamicul alungat. Din păcate pierderile noastre sunt mari, trei sferturi dintre ofițeri și soldați au fost scoși din luptă, dar nici pierderile dușmanilor nu sunt mai mici pentru că odată ajunși în tranșeele lor am făcut prăpăd.
Comandantul nostru, ne-a explicat mai târziu că a ordonat retragerea pentru a limita pierderile. Voia să solicite un bombardament de artilerie și să reia atacul după aceia. N-a cerut pedepsirea nimănui. Comanda diviziei n-a reacționat în niciun fel deși cred că știa ce s-a întâmplat. ”
Curajul de care au dat dovadă înaintașii noștri este admirabil. Să uităm acest sacrificiu eroic ar fi o dovadă de ingratitudine de neiertat din partea noastră." - Tomescu Ionuț
|