Sursa:
http://www.crestinortodox.ro/dogmati...lui-68864.html
Sfintenia lui Dumnezeu exprima si ea pe de o parte o calitate interna a fiintei divine, pe de alta se manifesta in lume si devine o calitate participata a fiintelor umane. In primul aspect ea este cu totul apofatica, indefinibila; in al doilea e sesizata, dar intr-un mod greu de definit rational, adica intr-un mod apofatic-catafatic. Aci vorbim mai mult despre sfintenia aceasta irevelata, (manifestata in lume, in coborarea lui Dumnezeu la ea prin energiile Sale necreate.
In sfintenia manifestata in lume se arata aceeasi imbinare de transcendent si revelat al lui -Dumnezeu, de inaltime si coborire. Daca nu s-ar fi revelat Dumnezeu, nu i-am cunoaste aceasta calitate; daca nu s-ar cobori, lumea n-ar putea suporta sfintenia lui Dumnezeu si n-ar putea deveni partasa la ea. Dar revelandu-se, coborindu-se, El arata totusi ceva ce depaseste tot ce e lumesc, ceva ce e de alt ordin. De cate ori licareste pentru constiinta noastra transcendenta divina prin persoane (si, prin mijlocirea persoanelor, si prin lucruri), ea ni se impune in aceasta calitate a sfinteniei, greu de definit prin concepte si prin cuvinte.
Insasi sfintenia e ceva transcendent lumii si de aceea insasi transcendenta o experiem ca sfinta, desi e coborata la, noi. Poate ca nimic nu se traieste acel "cu totul altfel" (das ganz Andere), acel "mister producator de teama" (mysterium tremendum) al realitatii divine ca in sfintenia in care e imbracata in revelarea sa. Aproape ca identificam revelatia cu sfintenia. Se poate spune ca in sfintenie ni se reveleaza concentrat toate insusirile lui Dumnezeu. Ea ne umple de o sfiala de alt ordin decat orice sfiala lumeasca, de un fior neexperiat in raport cu realitatile din lume, amestecat cu teama, cu spaima, cu rusinea, pentru tot ce e intinat in noi. Parca ne simtim descoperiti in fata ei in toata necuratia si goliciunea noastra. Dar in acelasi timp sfintenia ne atrage.
Pentru ca starea de descoperire in care ne plaseaza e si o descoperire a ceea ce e bun in noi si prin care ne putem purifica in fata propriei constiinte. Si omul e cucerit de fenomenul cunoasterii adevaratei sale fiinte, cand acela se produce. Cand simtim ca Cel sfant a cunoscut adevarata noastra fiinta si prin aceasta am cunoscut-o si noi si, pe linga aceasta, arata ingaduinta cu, starea noastra de pacatosenie, sau ne curateste, ne simtim fericiti, pentru ca ne simtim neimpiedieati de a ne manifesta cu sinceritate fata de El. Nu mai jucam un teatru, prin care pana la urma sfarsim prin a nu ne mai cunoaste pe noi insine si a nu ne mai permite sa fim noi insine si a ne tine mereu in teama ca ne vom demasca. Nu mai jucam un teatru trist cu aparenta de veselie. Cei ce se sunt curatiti in fata lui Dumnezeu cel sfant, primesc o "indrazneala", o deschidere a constiintei, care nu are nimic temerar sau cinic in ea, ci e asemenea "indraznirii" copilului, care nu stie de pacat, avand in plus maturitatea constiintei. De aceea, cand ne simtim intinati, rugam pe sfintii care au "indrazneala" la Dumnezeu, ca sa vorbeasca, sa mijloceasca ei pentru noi.
Orice fiinta umana asupra careia se proiecteaza o faza din transcendenta divina, in care salasluieste Dumnezeu, datorita efortului de curatire si de statornicire in "constiinta prezentei lui Dumnezeu, devine sfant. "Ca Sfant esti Dumnezeul nostru si intru sfinti te odihnesti", se spune in cultul Bisericii Ortodoxe. Toti crestinii sunt numiti de Sfantul Apostol Pavel "sfinti", intrucat la botez s-a salasluit in ei Hristos prin Duhul Sfant si au aceasta constiinta a prezentei lui Hristos in ei.
Protestantismul, consecvent doctrinei lui despre ramanerea in crestin a pacatului stramosesc si despre neprimirea de catre crestin de la Duimnezeu in viata pamanteasca decat a unei fagaduinte - a mantuirii in viata viitoare, nu a unui har, a unei energii necreate inca in viata aceasta, contesta ca omul se poate impartasi de sfintenia lui Dumnezeu, iar aceasta conceptie s-a dezvoltat in teoria moderna a secularismului, conform careia crestinismul a desfiintat "sacrul", ca o calitate a unor persoane, locuri, obiecte speciale, a "profanizat" totul. Insusi Fiul lui Dumnezeu, intrupandu-se ca om intre oameni, s-a "profanizat".
De fapt, crestinismul a desfiintat intr-un anumit sens, in principiu, granita intre sacru si profan, intr-un grad oarecare o facuse aceasta inca Vechiul Testament. Dar nu ca sa profanizeze totul, ci ca Sa sfinteasca totul. In Vechiul Testament tot poporul lui Israel era sfintit lui Dumnezeu. "Vorbeste adunarii fiilor lui Israel : Fiti sfinti, caci Sfant sunt eu Domnul Dumnezeul vostru" (Lev. XIX, 2). Am vazut ca Sfantul Apostol Pavel numeste pe toti crestinii "sfinti". Iar Sfantul Apostol Petru, numeste pe crestini "neam sfant" (I Petru II, 9). Toti avem acces la sfintenie, caci "toti ne putem uni cu Hristos prin Duhul Sfant, odata ce Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care s-a facut om. A nega posibilitatea accesului tuturor la sfintenie ar insemna a nega ca Fiul lui Dumnezeu facandu-se om si-a pastrat dumnezeirea activa in umanitatea asumata si se uneste cu noi in aceasta calitate de Dumnezeu intrupat.
In crestinism s-a revelat fiintei umane taina propriei sale existente si cu aceasta o sfiala fata de persoana sa si a celorlalti semeni si obligatia de a avea grija de curatia sa si de a lucra pentru vesnicia sa. Iar de taina aceasta tine aspiratia ei spre absolutul care e sfant, o anumita legatura cu absolutul cel sfant, pe care revelatia numai o restabileste, o face evidenta, o intareste in ea. Crestinismul a desfiintat in principiu granita intre sacru si profan si a deschis accesul tuturor la sfintenie, intrucat, desi afirma ca sfintenia vine de la Dumnezeu, ca unde e sfintenie e Dumnezeu, totusi a recunoscut in fiinta noastra o aspiratie spre sfintenie, o capacitate pentru ea, un indemn launtric-spre puritate, spre delicatete; si intrucat el s-a nascut prin intruparea Fiului lui Dumnezeu ca om si prin salasluirea Lui in tot cel ce voieste sa-L primeasca.
Sfantul Chiril al Alexandriei a legat strins sfintenia de jertfire. Cine se transpune in starea de jertfa, se transpune in starea de sfintenie. Cuvantul "ieron" inseamna "jertfa" si "sacru" in acelasi timp. Prin insusi faptul ca, crestinii se daruiesc lui Dumnezeu, sau se jertfesc Lui, devin sfinti, sunt invaluiti in sfintenia ce iradiaza din Dumnezeu. Dai ei se pot jertfi in mod curat, sau total, numai pentru ca se impartasesc de jertfa curata sau totala a lui Hristos care, jertfindu-se, s-a sfintit ca si noi sa ne sfintim unindu-ne cu El in stare de jertfa si avand astfel intrare la Dumnezeu. "Si pentru ei Eu ma sfintesc pe Mine insumi, ca si ei sa fie sfintiti in adevar" (Ioan XVII, 19).
Sfintenia vine astfel din predarea totala a omului persoanei absolute. Numai unei persoane te poti preda, numai, spre ea te poti transcende cu adevarat. In indemnul spre puritatea si delicatetea launtrica e implicat indemnul de a fi pur sl delicat in relatiile cu ceilalti, de a te preda lor total. Dar predarea absoluta nu a poti realiza decat in favoarea unei persoane absolute. Si puterea de predare absoluta nu o poti primi decat unit cu o persoana absoluta care se preda si ea. Numai predandu-ne lui Dumnezeu si numai intrucat reusim sa o facem aceasta in unirea cu Fiul lui Dumnezeu devenit om si predat ca atare lui Dumnezeu, noi putem deveni sfinti, atat plin predarea noastra absoluta, cat si prin persoana absoluta prin care ne predam altei persoane absolute.
Sfintenia vine de la Dumnezeu, de la absolutul ca persoana, dar vine si prin faptul ca noi aspiram, ca persoane sa ne predam total unei persoane absolute si realizam aceasta predare prin Fiul lui Dumnezeu care s-a predat ca om, cu intensitatea absoluta. Daca te-ai preda cu intensitatea absoluta numai unei persoane lipsita de caracterul absolut, ai face din acea persoana un idol. Dar predarea la un idol nu poate fi definitiva, pentru ca descoperi curand relativitatea lui, pentru ca in afara de aceea nu ai in tine puterea predarii absolute si nu o ai nici din alta persoana umana. Puterea predarii absolute iti vine din primirea cu iubirea absoluta a acestei predari, iti vine din intampinarea iubirii absolute a persoanei careia i te predai. Totdeauna inchinarile la idoli sunt ambigui si provizorii, pentru ca nu primesc in intim-pinarea lor o iubire absoluta.
Sfintenia vine numai de la o persoana absoluta, pentru ca numai in fata ei te poti rusina in mod absolut si poti simti indemnul spre o puritate absoluta, datorita iubirii absolute si deci puritatii absolute cu care te intimpina. In fata unui "absolut impersonal, nu te poti rusina ; in fata unei persoane neabsolute nu te poti rusina in modul cutremurator, absolut, cum te cutremuri in fata Celui Unuia Sfant, sau in fata cuiva prin care transpare Cel Unul Sfant. Pentru ca o persoana neabsoluta prin ea insasi are atitea imperfectiuni, care o tin la nivelul tau. Numai iertarea de la Persoana absoluta iti poate da linistirea totala si definitiva a constiintei prin iertarea definitiva a pacatelor, sau prin curatirea de intinaciuni. Si numai printr-o persoana care vorbeste in numele lui Dumnezeu si confirma prin smerenia ei ca numai Dumnezeu vorbeste prin ea.