Aceste afirmații vin din partea unei personalități care cunoștea multe limbi și care a călătorit mult în tot Orientul în primul secol în care Biserica s-a bucurat de libertate. Ele constituie o mărturie indiscutabilă atât cu privire la norma comună a celibatului preoțesc cât și a modului în care era practicat de fapt în Biserica Orientală în primele trei veacuri.
Un alt martor al celibatului preoțesc în Biserica Orientală în primele veacuri este Sf. Ieronim. Acesta a fost hirotonit preot în Asia Mică în jurul anului 379. În continuare, a trăit șase ani în Orient, timp în care a cunoscut mulți oameni ai Bisericii și numeroase comunități monahale, venind astfel în contact direct cu doctrinele și disciplina Bisericii Orientale. După ce petrece trei ani la Roma, se reîntoarce în Orient trecând prin Egipt și se stabilește în Palestina unde rămâne până la moarte. Moare la Betleem în jurul anului 420. Faptul că era cunoscător al multor limbi, i-a permis să aibă toată viața legături strânse cu marii oameni ai Bisericii atât din Orient cât și din Occident.
În lucrarea sa "Adversus Vigilantium", Sf. Ieronim îl combate pe preotul Vigilanțiu din Gallia meridională care disprețuia celibatul preoțesc. Sf. Ieronim face apel la practica Bisericilor Orientale, Egiptului și Scaunului Apostolic care, toate, acceptă numai clerici necăsătoriți care trăiesc în înfrânare sau căsătoriți, dar cu condiția clară cu privire la poziția oficială a Bisericii întregi, inclusiv a celei din Orient, referitor la celibatul preoțesc.
E adevărat că la sinoadele locale diferite Biserici schismatice care în secolul al V-lea s-au rupt de la comuniunea bisericească cu Bizanțul, îmbrățișând fie erezia nestoriană, fie erezia monofizită, au hotărât abolirea celibatului preoțesc. Este același fenomen care avea să se întâmple în timpurile moderne cu comunitățile care se vor rupe de la unitatea cu Biserica Romei: erezia și schisma au ca primă consecință abandonarea celibatului preoțesc.
Dintre Conciliile Ecumenice care au tratat problema celibatului preoțesc la slujitorii altarelor a fost primul Conciliu Ecumenic ținut la Niceea în anul 325.
În canonul al 3-lea, Conciliul interzice episcopilor, preoților și diaconilor și în general tuturor clericilor să țină femei care s-au introdus în casele lor pe ușa din spate. Excepție fac: mama, sora, mătușa și altele care nu dau loc la nici o bănuială. Printre femeile cărora le este îngăduit să trăiască în casă cu episcopii, preoții și diaconii nu figurează soțiile. Putem trage de aici concluzia că pentru Părinții Conciliului din Niceea era clară convingerea că diaconii, preoții și episcopii nu puteausă mai facă uz de căsătoria încheiată înainte de hirotonire, normă rămasă în vigoare până în zilele noastre în Biserica Orientală, dar numai pentru episcopi.
Pentru ca diaconii și preoții să fie sustrași de la această obligație, s-a creat o legendă. Se spune că la Conciliul din Niceea ar fi luat parte și un anahoret (pustnic, sihastru), episcop în același timp, din pustiul Egiptului, cu numele de Pafnuție. Acesta s-ar fi ridicat în adunare și i-ar fi convins pe Părinții Conciliari să nu impună această obligație grea a celibatului diaconilor și preoților, ci să lase bisericile locale să hotărască în această problemă ce vor crede de cuviință. Iar adunarea ar fi fost de acord cu propunerea lui Pafnuție.
Că povestea aceasta este neîntemeiată o arată faptul că cel mai mare istoriograf al Bisericii, episcopul Eusebiu din Cezareea, participant la Conciliu, deși filoarian, nu pomenește nimic despre acest episod de o importanță covârșitoare pentru întreaga Biserică și care nu ar fi putut fi trecut sub tăcere.
N.B.: Despre episodul cu Pafnuție se vorbește pentru prima dată după o sută de ani de la Conciliul din Niceea, de catre doi scriitori bisericești bizantini: Socrate și Sozomen. Socrate spune că a aflat acest fapt de la un om foarte bătrân care luase parte la Conciliu și care i-a povestit diferite episoade și fapte ale unor personaje prezente la numitul Conciliu. Având în vedere că Socrate s-a născut în jurul anului 380, chiar dacă ar fi ascultat povestirea când era foarte tânăr, în anul 325 când s-a ținut Conciliu! din Niceea, bătrânul care i-a povestit-o nu putea să fi trecut de vârsta copilăriei, autenticitatea acestei povestiri nu poate fi luată în serios.
În Occident, Papa Grigore al VII-lea și Bernold de Constanța au atras atenția destul de timpuriu cu privire la neautenticitatea acestui fapt. În comentariul pe care umanistul Valesius, editorul operelor lui Socrate și Sozomen, l-a făcut în 1668 asupra acestui episod pe care Migne l-a introdus în Patrologia greacă, volumul 67, atrăgea atenția că povestirea referitoare la Pafnuție e suspectă, întrucât printre părinții veniți din Egipt la Conciliul din Niceea nu există nici un Pafnuție. E vorba de o poveste inventată, scrie Valesius, având în vedere că printre Părinții care au semnat Actele Conciliului din Niceea nu figurează numele de Pafnuție. Acest nume apare în manuscrisele târzii ale Actelor Conciliului din Niceea. Scrierile din secolul al IV-lea cunosc doar un mărturisitor cu numele de Pafnuție. Abia mai târziu legendele hagiografe l-au înălțat pe acesta la demnitatea de taumaturg și de Părinte al Conciliului din Niceea. Dar argumentul cel mai convingător împotriva autenticității acestei povestiri e faptul că chiar Biserica Orientală nu uzează de această povestire în documentele ei oficiale, deși ar fi avut interesul să o facă. Nici măcar la Conciliul II din Trullo unde s-a făcut o cotitură decisivă în tradiția Bisericii Orientale în ceea ce privește celibatul preoțesc nu s-a făcut vreo referire la Pafnuție. Nici scrierile polemice referitoare la celibatul preoțesc, nici marii juriști orientali din secolul al XII-lea: Aristen, Zonaras și Balsamon nu menționează episodul cu Pafnuție și nu fac uz de el.
Abia în secolul al XIV-lea această istorisire apare ca document juridic în Orient în Syntagma alfabeticum al lui Matei Blastares. Dar aceasta se întâmplă datorită influenței Decretului lui Grațian în care, cum am spus în altă parte, legenda lui Pafnuție a fost inclusă în mod greșit și acritic, justificând tradiția celibatară orientală diferită de cea occidentală.
Conciliul II din Trullo (Constantinopol), tinut in anul 691, a fost un Conciliu al Bisericii Bizantine (prin urmare, a Bisericii Ortodoxe), convocat și susținut în mod hotărât de împăratul Bizanțului, la care Papa nu a trimis delegați și pe care Biserica Romei nu l-a recunoscut ca fiind un Conciliu Ecumenic, în ciuda repetatelor încercări și presiuni făcute în acest sens de împărat. Papa Sergiu (687-701), în timpul căruia s-a ținut, a refuzat să-l recunoască, deși el, Papa, era un oriental, de origine sirian. Papa Ioan al VIII-lea (872-882) a recunoscut dezbaterile acestui Conciliu dar numai pe cele care nu erau contrare practicii Bisericii Romane la vremea aceea.
Conciliul a fixat disciplina referitoare la celibatul preoțesc în șapte canoane, în formă obligatorie și cu cuvenitele sancțiuni, după cum urmează:
Canonul 3 hotărăște ca toți cei care, după botez, au încheiat a doua căsătorie sau au trăit în concubinaj ca și cei care s-au căsătorit cu o văduvă, cu o divorțată, cu o prostituată, cu o sclavă sau cu o actriță să nu poată deveni nici episcopi, nici preoți, nici diaconi.
Canonul 6 stabilește că preoților și diaconilor nu le este permis să se căsătorească după hirotonire.
Canonul 12 le interzice episcopilor să locuiască, după hirotonire, cu soțiile lor și, prin aceasta, să mai facă uz de căsătorie.
Canonul 13 reprezintă cotitura istorică a celibatului preoțesc în Orient. Contrar întregii tradiții rămase în vigoare în Biserica Occidentului, acest canon decide că preoții, diaconii și subdiaconii în Biserica Orientală pot, "în conformitate cu străvechile orânduieli date de Apostoli", pentru desăvârșire și dreaptă rânduială, să conviețuiască cu soțiile lor și să facă uz de căsătorie cu excepția timpului în care slujesc la altar și săvârșesc sfintele taine, când trebuie să se înfrâneze. Aceasta, chipurile, s-a hotărât de către Părinții adunați la Conciliul din Cartagina, în Africa: "Preoții, diaconii și subdiaconii trebuie să se înfrâneze în timpul în care slujesc la altar, pentru ca să păstrăm și noi ceea ce a fost transmis de către apostoli și a fost observat din timpurile cele mai vechi, folosind timpul pentru toate, în special pentru rugăciune și pentru post: așadar, cei care slujesc la altarul dumnezeiesc trebuie să se înfrâneze întru totul în timpul slujbelor lor sfinte, ca să poată dobândi ceea ce cer de la Dumnezeu cu toată umilința". Cine, așadar, îndrăznește, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii "in sacris", adică pe preoți, pe diaconi și subdiaconi de la unirea și împreunarea cu soțiile lor legitime, ca și cel care, sub pretextul evlaviei, își alungă soția și continuă să trăiască separat de ea, trebuie exclus din cler.
Canonul 26 stabilește ca preotul care, din ignoranță, a încheiat o căsătorie în neregulă, să desfacă o asemenea căsătorie, iar până atunci să se abțină și de la raporturile conjugale și de la slujba preoțească.
Canonul 30 permite celor care, prin consimțământ reciproc, vor să trăiască în înfrânare, să trăiască separați. Permisiunea e dată preoților care trăiesc în țările barbare (adică preoților care trăiesc în Biserica Occidentului). E vorba de o dispensă care se acordă sus-numiților preoți din cauza micimii lor sufletești și a moravurilor oamenilor în mijlocul cărora trăiesc.
|