[Sfanta Ichizitie]

Viaţa celibatară e o viaţă de renunţare eroică şi nu poate fi trăită dacă nu este alimentată de o credinţă vie şi nu e întemeiată pe motive supranaturale. Când credinţa dispare sau slăbeşte, dispare sau slăbeşte castitatea. Toate ereziile şi schismele au avut ca primă consecinţă la cei care le-au îmbrăţişat abolirea celibatului preoţesc. Aşa a fost cazul şi cu marile erezii şi rupturi de la unitatea Bisericii Catolice din secolul al XVI-lea născute din Reforma protestantă. Luteranii, Calviniştii, Zvinglianii, Anglicanii au renunţat imediat la celibatul preoţesc. Reformaţii au motivat abandonarea celibatului printr-o nouă concepţie a preoţiei, neadmiţând decât preoţia comună care derivă din botez: toţi laicii sunt preoţi. În plus, neadmiţând decât Sfânta Scriptură, au motivat desfiinţarea celibatului spunând că nu-l găsesc în Cărţile Sfinte, în timp ce catolicii îşi justificau învăţătura şi practica lor cu privire la celibat pe Tradiţie.

La Conciliul Tridentin care s-a ţinut ca reacţie la Reforma protestantă, unii împăraţi, regi, principi şi chiar oameni ai Bisericii au cerut o atenuare sau o dispensă de la obligaţia celibatului în intenţia de a-i recupera pe preoţii care părăsiseră Biserica Catolică. Dar părinţii conciliari au căzut de acord în unanimitate că Biserica nu poate aboli o tradiţia existentă de la începutul ei şi reafirmată permanent de-a lungul veacurilor.
De asemenea, au refuzat să declare legea celibatului în Biserica Latină drept lege pur bisericească: "Apostolii au hotărât şi au poruncit ca preoţii să nu se căsătorească. O tradiţie apostolică universală, adică receptată prin consensul întregii Biserici şi păstrată permanent este de drept divin" - a afirmat la Conciliu Francisc Orante.
Ca atare, preoţii apostaţi din Germania şi Anglia ori renunţau la căsătoria încheiată invalid şi erau admişi la slujba preoţească, ori puteau să ceară validarea căsătoriei şi în acest caz erau excluşi de la slujba preoţească.

O măsură salutară luată de Conciliul Tridentin a fost înfiinţarea de seminarii în toate diecezele. În seminarii de acum vor fi formaţi numai candidaţi necăsătoriţi la preoţie, renunţându-se definitiv la cei căsătoriţi. De unde, înainte de Conciliul Tridentin, celibatar însemna şi necăsătorit şi căsătorit care renunţa la uzul căsătoriei în momentul hirotonirii; după Conciliul Tridentin cuvântul celibatar şi-a restrâns aria de semnificaţie fiind identic cu necăsătorit. Biserica Catolică a rămas în continuare neclintită în păstrarea tradiţiei celibatului preoţesc, cu toate tentativele de abolire şi cu toate momentele de criză prin care a trecut în ultimele trei secole.

La marea Revoluţie franceză (sfârşitul secolului XVIII, începutul secolului XIX) Biserica a procedat exact ca şi la Reformă: preoţii căsătoriţi civil în timpul Revoluţiei trebuiau ori să renunţe la căsătoria încheiată invalid şi puteau să-şi reia slujba preoţească, ori să ceară validarea căsătoriei şi să renunţe la slujba preoţească. Biserica nu a ţinut cont nici de alte tentative de abolire a celibatului preoţesc cum a fost aceea a grupului de preoţi din Baden-Wurtemberg, Germania, în secolul trecut, pe timpul Papei Grigore al XVI-lea, sau a Vechilor Catolici care s-au desprins de la unitatea Bisericii la Conciliul Vatican I, sau a mişcării Jednota, în Cehia, în secolul nostru, pe timpul Papei Benedict al XV-lea.

Neschimbată a rămas poziţia Bisericii Catolice în menţinerea celibatului preoţesc şi la Conciliul Vatican II: "Sfântul Conciliu aprobă şi confirmă încă o dată această legislaţie cât priveşte pe aceia care sunt destinaţi preoţiei, având încredere în Duhul Sfânt că darul celibatului, atât de adecvat preoţiei Noului Testament, este dat cu generozitate de către Tatăl, cu condiţia ca aceia care, prin sacramentul Preoţiei, participă la Preoţia lui Cristos, ba chiar şi Biserica întreagă să-l ceară cu smerenie şi stăruinţă. Sfântul Conciliu îi îndeamnă pe toţi preoţii care, încrezători în harul lui Dumnezeu, au îmbrăţişat cu voinţă liberă celibatul sacru după exemplul lui Cristos, ca, aderând la această stare cu hotărâre şi din toată inima şi perseverând în ea cu fidelitate, să preţuiască măreţia acestui dar ce le-a fost acordat de Tătăl" (Presbyterorum Ordinis, 16).


TRADITIA ORIENTALA

Bisericii Catolice i se reproşează că în materie de disciplină celibatară s-a abătut de la tradiţia iniţială care ar fi fost mult mai liberală şi mai elastică, disciplina celibatară în Occident, devenind din ce în ce mai rigidă, mai intolerantă, mai inumană. Şi i se pune în faţă practica Bisericii Orientale care permite căsătoria diaconilor şi a preoţilor (exceptie facand episcopii). Biserica Orientală, prin definiţie tradiţionalistă, ar fi păstrat mai bine disciplina generală autentică a Bisericii dintru început. De aceea Biserica Catolică ar trebui să se reîntoarcă la disciplina de la început mai ales astăzi când, din cauza jugului greu al celibatului, numărul preoţilor a scăzut şi nu se mai face faţă nevoilor pastorale ale Bisericii.

(Un studiu istoric serios arată cât de lipsite de temei sunt aceste aprecieri).

Mărturiile Sfinţilor Părinţi cu privire la celibatul preoţesc în Orient

Un martor foarte important este Sf. Epifanie, episcop în oraşul Salamina, numit mai târziu Constanţa, în Cipru (315-403). Cu viaţa sa îndelungată de 88 de ani Sf. Epifaniu a acoperit aproape în întregime secolul al IV-lea. El a fost un bun cunoscător şi un vajnic apărător al ortodoxiei şi al tradiţiei Bisericii. Chiar dacă uneori în lupta de idei, cum a fost în cazul lui Origene, a dat dovadă de un zel mai puţin luminat, mărturiile lui cu privire la disciplina Bisericii nu pot fi puse la îndoială.

Despre celibat, adică despre viaţa de înfrânare totală a slujitorilor altarelor, Sf. Epifanie vorbeşte în cartea sa principală intitulată Panarion, scrisă în a doua jumătate a secolului al IV-lea: "Dumnezeul universului a făcut cunoscută carisma preoţiei noi prin intermediul acelor oameni care au renunţat la uzul unicei căsătorii încheiată înainte de hirotonire sau care au trăit întotdeauna ca feciorelnici. Aceasta este norma orânduită de către apostoli întru înţelepciune şi sfinţenie" (P.G. 41, 868, 1024). Aceleaşi afirmaţii le face într-o altă lucrare a sa: Expositio fidei (Expunerea credinţei): "Biserica îi admite la slujba episcopală şi preoţească, precum şi la cea diaconală numai pe cei care renunţă, întru înfrânare, la propria soţie sau care au ajuns văduvi. În felul acesta, precizează el, se procedează acolo unde sunt respectate cu fidelitate dispoziţiile Bisericii. Se poate totuşi constata, recunoaşte Sf. Epifanie, că în diferite locuri preoţii, diaconii şi subdiaconii continuă să aducă pe lume copii. Acest lucru însă nu se întâmplă conform normei în vigoare, ci este urmarea slăbiciunii omeneşti care urmează întotdeauna ceea ce este mai uşor. În continuare explică încă o dată că preoţii sunt aleşi în primul rând dintre cei necăsătoriţi şi monahi. Dar dacă printre aceştia nu se găsesc candidaţi suficienţi, sunt luaţi şi dintre cei căsătoriţi, dar numai cei care au renunţat să uzeze de căsătorie sau care, după unica lor căsătorie, au devenit văduvi" (P.G. 42, 823).