[Sfanta Ichizitie]

Sfântul Ambroziu care, ales episcop de Milano, a ajuns unul din oamenii cei mai importanţi ai Bisericii din Occident. Întrucât fusese mai înainte avocat şi înalt funcţionar imperial, era un cunoscător perfect al normelor juridice. În ceea ce priveşte celibatul preoţesc, ca episcop, veghează ca tradiţia Bisericii să fie respectată. Învăţătura lui este clară: slujitorii altarului, chiar dacă au fost căsătoriţi înainte de hirotonire, nu mai au dreptul să uzeze de căsătorie după hirotonire deşi, recunoaşte el, această obligaţie nu era respectată cum trebuie în regiunile mai îndepărtate.

Sf. Ieronim cunoştea personal atât tradiţia occidentală cât şi cea orientală - întrucât a trăit şi în Occident şi în Orient. Combătându-l pe Iovinian, îi scrie acestuia în anul 393 că Apostolul Pavel, în cunoscutul pasaj din scrisoarea către Tit, a spus că un candidat căsătorit la hirotonire trebuia să fi încheiat o singură dată căsătoria şi că trebuia să-şi fi educat bine copiii, dar nu-i dădea dreptul să aducă în continuare alţi copii pe lume. Trebuia să se dedice rugăciunii şi serviciului divin, nu pentru un timp limitat ca în Vechiul Testament, ci permanent, deoarece "si semper orandum et ergo semper carendum matrimonio" (dacă trebuie să se roage mereu, mereu trebuie să se lipsească de căsătorie) (P.L. 23,257).

În lucrarea sa "Împotriva lui Vigilanţiu" din anul 406, Sf. Ieronim vorbeşte din nou despre obligaţia slujitorilor altarului de a trăi continuu în înfrânare. El afirmă că aceasta este practica Bisericii Orientului, a Egiptului şi a Scaunului Apostolic al Romei, unde sunt acceptaţi numai clerici necăsătoriţi şi înfrânaţi sau, dacă au fost căsătoriţi, au renunţat mai întâi la viaţa matrimonială (P.L 23,340-341).

În "Apologeticum ad Pammachium", Sf. Ieronim afirmă că înşişi apostolii erau "vel virgines, vel post nuptias continentes" (ori feciorelnici, ori trăind în înfrânare după căsătorie) (CSEL 54, 386) şi că "Presbyteri, episcopi, diaconi aut virgines eliguntur aut vidui aut certe post sacerdotium in aeternum pudici" (prezbiterii, episcopii şi diaconii sunt aleşi sau feciorelnici, sau văduvi, sau cei care după preoţie trăiesc în mod sigur, permanent în castitate) (P.L. 22, 510).

Sf. Augustin, episcop de Hippona din anul 395, a participat la conciliile episcopilor din Africa de Nord ţinute la Cartagina în care s-a afirmat în mai multe rânduri obligaţia clerului major de a trăi în înfrânare totală, aceasta fiind practica constantă a trecutului, provenind chiar de la apostoli. În lucrarea sa "Despre căsătoriile adultere", Sf. Augustin scrie că, chiar bărbaţii căsătoriţi, dacă pe neaşteptate şi împotriva voinţei au fost chemaţi să facă parte din clerul superior şi hirotonit, sunt obligaţi să trăiască în înfrânare devenind astfel un exemplu pentru laicii care sunt nevoiţi să trăiască departe de soţiile lor şi astfel sunt expuşi tentaţiei de a comite adulter (P.L. 40, 486).

Conciliul din Tour (461) nu mai prevede pentru transgresori excomunicarea ci numai excluderea din cler. Se aminteşte mereu interzicerea ca femeile să locuiască împreună cu soţii lor după hirotonirea acestora. Pe de altă parte, Biserica, conştientă de pericolul permanent ce se naşte din slăbiciunea omenească, este tot mai preocupată să aleagă candidaţii la preoţie dintre cei necăsătoriţi şi să reducă numărul celor căsătoriţi admişi la slujba altarului.

În Evul Mediu timpuriu, cărţile penitenţiale care cuprindeau pedepsele ce trebuiau aplicate penitenţilor la spovadă îi tratau pe clericii care aveau raporturi conjugale cu soţiile lor după hirotonire drept adulteri şi le aplicau penitenţa prevăzută pentru adulter: şapte ani de post cu pâine şi apă.

Dupa criza din secolele X-XII, a avut loc marea reformă bisericească înfăptuită de Papa Grigore al VII-lea (1073-1085). S-a procedat la o alegere mai atentă şi la pregătirea mai bună a candidaţilor la preoţie. Accesul bărbaţilor căsătoriţi la hirotonire s-a redus drastic.

O altă urmare importantă a acestei reforme a fost decizia promulgată solemn la Conciliul al II-lea din Lateran (1139): căsătoriile încheiate de clericii aparţinând treptelor superioare - diaconi, preoţi, episcopi - ca şi ale persoanelor consacrate prin voturile călugăreşti, devin nu numai ilicite dar şi invalide. Această măsură i-a dus pe mulţi la concluzia greşită că celibatul preoţesc a fost introdus de Biserica Catolică la Conciliul al II-lea din Lateran. Conciliul, prin această măsură, declarând fără valoare juridică ceea ce mai înainte fusese numai interzis, confirma încă o dată o obligaţie care existase de la început în Biserică.

Mai trebuie amintit un fapt din această perioadă care a condus la înţelegerea greşită a tradiţiei orientale cu privire la celibatul preoţesc. În jurul anului 1142, călugărul camaldulez Ioan Graţian a compus la Bologna "Concordia Discordantium Canonum" cunoscută mai târziu cu numele de Decretul lui Graţian în care a adunat tot materialul juridic din primul mileniu al Bisericii. Cum era normal, Graţian a tratat în Decretul său şi problema celibatului preoţesc. Eroarea pe care a comis-o stă în faptul că el a acceptat ca istorică povestea intervenţiei episcopului egiptean Pafnuţie la Conciliul din Niceea, poveste care împreună cu canonul al 13-lea al Conciliului al II-lea din Trullo (691) stă la originea tradiţiei diferite a celibatului preoţesc în Orient şi Occident: în Orient tradiţia este că preoţii şi diaconii se pot căsători, în Occident, dimpotrivă, tradiţia este că diaconii, preoţii şi episcopii nu se pot căsători. De unde provine această obligaţie pentru clerul Occidentului potrivit Decretului lui Graţian? Recunoscând că aceasta a fost practica de la începutul Bisericii, aproape toţi canoniştii sunt de acord că este vorba de o dispoziţie dată de apostoli, transmisă iniţial prin viu grai. Nu lipsesc canonişti care susţin că la origine stau dispoziţii legislative ulterioare provenind în special de la Papi, începând cu Papa Siriciu, în secolul al IV-lea. În acest caz, la baza obligaţiei de a practica celibatul stă un vot sau un jurământ pe care îl face candidatul la hirotonire. Lucrurile se complică. Cum poate autoritatea, Papa, să impună cuiva să facă un vot sau un jurământ? Răspunsul: votul sau jurământul nu este impus persoanei ci e legat de oficiu, ca o condiţie pentru cel care vrea să dobândească oficiul preoţesc. Fiind vorba de o lege ce ţine de tradiţia apostolică, unii jurişti susţin că nici Papa nu-l poate dispensa pe un cleric de obligaţia celibatului. Convingerea generală însă este, aşa cum se va dovedi practic în istoria Bisericii, de pildă în cazul Bisericilor Unite, că Papa nu poate aboli legea generală a celibatului preoţesc, dar poate dispensa în cazuri particulare.