[Sfanta Ichizitie]

Faustin, delegatul papal, luând cuvântul, a adăugat: "Noi suntem de acord că episcopul, preotul şi diaconul, adică toţi cei care vin în contact cu sacramentele, păstrând castitatea, trebuie să se abţină de la soţiile lor." La care toţi episcopii au răspuns: "Suntem de acord ca toţi cei care slujesc la altar să păstreze în toate castitatea" (Corp. Christ. Lat. 149,142).

Din aceste texte rezultă că şi în Biserica din Africa, o mare parte a clerului, dacă nu majoritatea, era căsătorit înainte de hirotonire şi că trebuia să trăiască în înfrânare sexuală totală după hirotonire. Era o lege nescrisă atribuită apostolilor, observată din cele mai vechi timpuri (antiquitas) care acum devenea lege scrisă. Era o lege universală, valabilă nu numai pentru Biserica africană ci pentru toate Bisericile locale care atunci erau în comuniune între ele. Nimeni nu o punea la îndoială. Aceasta era convingerea generală. Dovadă că nu se introducea vreo noutate e faptul că nu s-a ridicat nici o contestaţie, după cum nu se ridicase nici la Conciliul din Elvira.

În păstrarea şi transmiterea celibatului preoţesc, ca ţinând de tradiţia apostolică, episcopul Romei a avut un rol hotărâtor în bisericile Occidentului, aflate sub jurisdicţia Patriarhatului Romei. Pentru bisericile Occidentului, Papa, urmaşul lui Petru era punct de referinţă şi centru al unităţii nu numai în materie de credinţă dar şi de disciplină bisericească.
Primul Papă care s-a ocupat în mod special de problema celibatului preoţesc a fost Siriciu. Într-o scrisoare din anul 385 trimisă episcopului Himeriu din Tarragon (Spania), Papa Siriciu îi spune că acei preoţi şi diaconi care şi după hirotonire aduc pe lume copii acţionează împotriva unei legi la care nu se poate renunţa şi care îi obligă pe clericii treptelor superioare de la începutul Bisericii. Apelul pe care îl fac ei la Vechiul Testament, când preoţii şi leviţii puteau să facă uz de căsătoria lor, nu are valoare. În Noul Testament clericii majori săvârşesc sfintele slujbe în fiecare zi şi, prin urmare, din ziua hirotonirii lor trebuie să trăiască continuu în înfrânare (cf. PL. 13,1131-1147).

Acelaşi Papă trimite o scrisoare episcopilor din Africa în care le face cunoscute deciziile celor 80 de episcopi întruniţi la sinodul din 386 la Roma. Cât priveşte celibatul clericilor, Papa Siriciu aminteşte că nu e vorba de impunerea unor obligaţii noi, ci de chestiuni de credinţă şi de disciplină care, din cauza lenei şi inerţiei unora, sunt nesocotite. Ele se cer reactivate fiind vorba de dispoziţii care vin de la Apostoli, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: "Rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră" (2Tes 2, 15). Conciliul roman era conştient că şi tradiţiile transmise doar prin viu grai au caracter obligatoriu. Părinţii conciliari reamintesc tradiţia transmisă de la Apostoli: episcopii, preoţii şi diaconii nu trebuie să aibă raporturi sexuale cu soţiile lor întrucât ei trebuie să săvârşească zilnic slujba lor preoţească. În continuare cei 80 de episcopi resping justificarea unora care continuă să uzeze de căsătorie şi după hirotonire invocând cuvintele Sfântului Pavel care spune că cel care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătorit o singură dată. Apostolul, explică episcopii, prin aceste cuvinte nu autorizează raporturile sexuale după hirotonire, ci vrea să spună că un bărbat care nu a fost capabil să trăiască în înfrânare după prima căsătorie şi s-a recăsătorit, nu prezintă garanţii că va trăi în înfrânare totală după hirotonire.

În continuare, un alt Papă care s-a ocupat îndeaproape de problema celibatului preoţesc a fost Inocenţiu I (401-417). Dintre scrisorile trimise unor episcopi din Occident în care tratează această chestiune, cea mai importantă este cea trimisă episcopilor din Gallia la începutul secolului al V-lea în care le face cunoscute deciziile unui sinod ţinut la Roma referitor la "castitatea şi curăţia preoţilor". În introducerea scrisorii, Papa notează că "mai mulţi episcopi s-au grăbit în temeritatea lor omenească să schimbe tradiţiile părinţilor şi de aceea au căzut în întunericul ereziei preferând în felul acesta cinstea primită de la oameni în locul meritelor în faţa lui Dumnezeu". În continuare, Papa scrie ce a decis sinodul: "în primul rând s-a decis cu privire la episcopi, preoţi şi diaconi care trebuie să ia parte la jertfele dumnezeieşti, prin mâinile lor fiind dăruit harul botezului şi oferit Trupul lui Cristos, că ei sunt obligaţi nu numai de noi dar de dumnezeieştile Scripturi să trăiască în castitate: acestora şi sfinţii părinţi le-a poruncit să practice înfrânarea trupească." După ce sunt expuse pe larg motivele biblice ale acestei porunci, se atrage atenţia că taina lui Dumnezeu nu trebuie încredinţată celor neascultători (o.c. II, 274).

Papa Leon cel Mare (441-460) scria în anul 456 episcopului Rustic din Narbonne (Gallia): "Legea înfrânării este aceeaşi pentru slujitorii altarului (diaconi) ca şi pentru preoţi şi pentru episcopi. Când erau doar laici şi lectori le era îngăduit să se căsătorească şi să aducă pe lume copii. Dar ridicându-se la treptele amintite, a început să nu le mai fie îngăduit ce le era îngăduit mai înainte. Ca să devină căsătoria lor trupească o căsătorie spirituală nu e necesar ca soţiile lor de mai înainte să fie izgonite, dar să le aibă ca şi cum nu le-ar avea, pentru ca astfel să rămână neatinsă iubirea conjugală dar în acelaşi timp să înceteze uzul căsătorie?" (P.L 54, 1194). Papa Leon cel Mare a extins obligaţia celibatului şi la subdiaconi fiindcă nu era clarificată problema dacă subdiaconatul face parte din treptele majore ale preoţiei.

Papa Grigore cel Mare (590-604) a confirmat această dispoziţie. Ca şi înaintaşul său, a interzis convieţuirea slujitorilor altarului cu soţiile lor, afară de cazurile excepţionale când nu era riscul ca obligaţia castităţii asumată la hirotonire să fie încălcată. În tot cazul, rămânea neatinsă obligaţia întreţinerii soţiilor, la nevoie, chiar din veniturile Bisericii. Sancţiunea pentru cei care nu observau înfrânarea totală după hirotonire rămânea în continuare excluderea din cler.

Sfântul Irineu, fost ucenic al Sfântului Policarp, venit din Orient ca episcop la Lyon, în Gallia, în anul 178, transmitea şi Occidentului învăţătura Sfântului Policarp pe care acesta o primise direct de la Sfântul Apostol Ioan al cărui ucenic fusese la Efes, cu privire la tradiţia apostolică. În lucrarea sa principală Împotriva ereziilor, Sfântul Irineu scrie că tradiţia apostolică este păstrată în Biserica Romei care a fost întemeiată de apostolii Petru şi Pavel, de aceea toate Bisericile trebuie să se pună de acord cu ea. Punându-se de acord cu Biserica Romei, Bisericile Occidentului (adica cele catolice) au păstrat tradiţia apostolică a celibatului preoţesc.

Sfinţii Părinţi se numără printre martorii cei mai importanţi ai credinţei şi ai tradiţiei în primele perioade ale istoriei Bisericii.