[mariamargareta]

În prealabil postat de Iubirea

Eu am fot la o expozitie a operelor lui Marian si Victoria Zidaru prin anii 1996-1997 (nu mai retin exact). Trebuie sa marturisesc ca m-a impresionat ca si arta...insa mi-a pus un mare semn de intrebare ca spiritualitate.
Eu stiu ca tot ce este secretos, tot ce se face pe ascuns nu e de la Dumnezeu. Hristos n-a facut nimic pe ascuns, din contra.

Cum a aparut acest fenomen, cum s-a dezvoltat si la ce nivel este la ora actuala...pentru mine este cel putin bizar...
Marturisesc ca nu mi-am pierdut timpul sa-i studiez, n-am mai facut cercetari si sapaturi adanci si pentru astia, tot ce am spus mai sus se bazeaza fix pe ce am simtit cand am luat contact cu ei, iar asta se repeta de cate ori am ocazia sa citesc ceva despre ei sau sa vad ceva despre ei, motiv pentru care raman la concluzia mea: ceva undeva este putred ...

...In ciuda faptului ca eu il iubesc si-l apreciez foarte tare pe P.S Irineu Pop, bietul episcop nu a fost la prima greseala de acest gen de a da binecuvantare fara sa vada cui si apoi sa se caiasca si sa-si retraga binecuvantarea (prima data s-a intamplat cu gruparea lui Visarion Iugulescu care oricum este mai aproape de normalul ortodoxiei fata de cei de la Noul Ierusalim).

Arta Zidarilor din acele vremuri era o artă cu tendinţă. Iar tendinţa era un misionarism obscur, care le fusese inoculat de către liderii pucioşi care le “prooroceau” că “şi pietrele şi lemnele vor vorbi” despre secta lor, care era pe vremea aceea într-o acută criză de publicitate (nu descoperiseră încă avantajele internetului). Iar ”pietrele şi lemnele” erau sculpturile şi icoanele celor doi artişti.
Cum a apărut acest fenomen? Aşa cum apare o avalanşă, aparent din nimic. E de ajuns ca un bulgăre să o ia razna, la vale. Restul vine de la sine. Din trupul întreg al zăpezii se rupe ceva, apare un strat, o fascie care o ia la vale şi mătură totul în calea ei.
Toate “mişcările” rreformiste care se vor “mai sfinte”, “mai ortodoxe”, “mai rigoriste”, “mai fundamentaliste”, au în ele germenii unui fascism religios care glisează insidios de la erezie spre sectarism, fascism religios care era denumit în vechime “schismă”. De la erezie la schismă – iată titlul unei cărţi scrise de un ilustru cercetător în mlaştinile păscute cu poftă – pohta ce au pohtit ei – de ereziarhi şi de mişcărişti.
Oare n-a fost bună intenţia lui Iosif Trifa? Dar el a murit cu o dureroasă strângere de inimă, gândindu-se cu frică la ce va urma după moartea lui. Iar rezultatele se cunosc. Chiar dacă o facţiune a “mişcării” a fost “recuperată” tardiv, cu eforturi disperate, de către câţiva preoţi entuziaşti din BOR, totuşi “mişcarea” a născut şi o “fiică vitregă” care a ales calea fasciei, a schismei. Orice intenţie de a fi “cineva”, adică mai presus de semenii tăi anonimi, ascunde în ea păcatul mândriei, deci germenele căderii.