O, Doamne, cred ca de data asta chiar nu mai pot! Stiu ca v-ati rugat pentru noi si a functionat foarte bine pentru o vreme. Dar raul nu vrea si nu vrea sa renunte. Din nou nu mai vad nici o scapare.
Iar se cearta urat si foarte des parintii mei. Imi vine sa plec, sa ma mut. Dar din nou ma gandesc ca daca plec, devine urat si din punct de vedere financiar pentru toti.
Nu reusesc deloc sa ii ajut. Pe tata tot timplul il deranjeaza ceva, iar mama nu mai suporta si ii raspunde aproape tot timpul dispretuitor, ceea ce zgandare orgoliul lui(care si-asa e pana la cer). Cand zice mama ceva, jumate din ce zice, pe el il scoate din sarite.
Inteleg ca nu mereu poate sa ne placa parerea pe care o au altii, dar ca sa iti iesi din fire de fiecare data pentru ca nu iti place ce parere are cineva, mie nu mi se pare normal. Ce ma scoate pe mine din sarite este cand tata incepe sa urle, "de disperare" zice el, zicand ca pleaca, ca mai bine ii tragea el pumni in gura la inceput mamei, ca acuma nu mai avea ea curajul sa deschida gura, ca eu sa n-am tupeul sa-l trag pe el la raspundere(l-am intrebat: "ea, ca sotie, n-are dreptul sa isi spuna o parere?" si si-a iesit din minti la chestia asta), ca el e barbat si e mai presus, etc, etc, etc.
Mama il ponteaza la tot ce spune, atunci cand se cearta. El zice ceva, ea arunca o replica foarte taioasa care pune paie pe foc.
Se vede bine treaba ca nici el nu o mai iubeste pe ea, nici ea nu il mai iubeste pe el, ca efectiv nu se mai suporta.
El nu-si vede decat dreptatea lui, iar ea...nu are cum sa vada decat dreptatea ei. Cum ar putea o femeie sa se simta cand barbatul ei ii spune ca el este mai presus si ca mai bine ii tragea pumni in gura de la inceput ca sa nu aiba curaj sa deschida gura? Cum se face ca ea sa il iubeasca si sa ii ierte astea, cand nu e prima data cand i le spune. Cum face ea sa uite si sa continue sa pregateasca masa cu iubire, sa aiba grija de toti in continuare, cand stie ca el asa gandeste, asa simte? Cum face sa se abtina in a-i rapunde lui taios, dupa ce el a zis asta? Cum face sa-i vorbeasca cu blandete vreodata de-atunci inainte?
Unde este iubirea in toate astea? Unde este respectul?
De se intampla asta? Nu si-au promis, ei si atatia altii, la altar, in fata Lui Dumnezeu, a familiei si a prietenilor, ca se vor iubi si vor avea grija unul de altul pana la sfarsit, ca se vor respecta unul pe celalalt?
Este oribil ce sa intampla. Nu stiu cum sa traiesc mai departe, cum sa accept ca viata asa e si ca oricat as plange, oricat as incerca sa ii impac, nu se poate schimba? Si in ce fel as putea sa ii spun eu mamei sa il ierte pentru ceea ce a zis, pentru modul in care a urlat la ea, cand lui nici nu-i pare rau, nici nu intentioneaza sa se comporte mai frumos in viitor? Ce sa-i spun eu tatalui meu, cand in clipa in care spun ca a gresit ceva(de exemplu, modul in care urla si ceea ce a spus, brutalitatea cuvintelor sale), urla direct si la mine, iesindu-si din minti pentru ca sunt atat de disperata incat am fost in stare sa il afrunt?
El se simte singur in tot razboiul asta...si este. Pentru ca as vrea sa ii spun ca ea ii raspunde asa de taios pentru ca el ii vorbeste brutal si se comporta prepotent. Dar intr-o cearta, nici unul nu poate sa accepte ca este vina sa.
Mama accepta, totusi, cand ii spun ca nu face bine sa arunce replici taioase la tot ceea ce ii zice el. Dar ea nu mai are speranta. Ca stie ca mereu asa face. O vreme certurile sunt mai domoale, se calmeaza mai repede. Si pe urma iar vine nebunia, razboiul, cand cred ca totul se termina acolo.
Dar de data asta...
Nu stiu...nu mai suport, imi influenteaza serviciul, pentru ca il loc sa lucrez, plang si imi pierd o gramada de vreme pana imi revin.
Ar fi trebuit sa plec de mult de acasa, dar situatia e de asa natura ca daca plec, e mai rau. Trebuie sa mai stau si sa mai indur cel putin un an, daca nu mai mult. Dar asa-mi vine sa-mi iau campii...si nu numai mie, si lor. Ce v-am mai impuiat capul, imi pare rau! Eu inca mai sper, dar tot la Dumnezeu, ca noi...