Frate Zaharia, sigur ca-mi vad de mantuirea proprie, de fapt nici n-as putea proceda altfel pentru ca am dinti duhovnicesti de lapte, ba chiar si mai putin de-atat! Insa nu pot sa nu observ, mai ales pe site-al acesta, unde oamenii isi deschid, incet-incet, inimile, ca mai sunt si altii care orbecaie. Nu ma bucura acest lucru - in sensul ca vad ca mai sunt si altii in aceasta postura, doar constat.
Mantuirea e personala, fara doar si poate, insa chiar putem sa ne transformam in blocuri de piatra vizavi de ceilalti?
In opinia dumitale ortodoxul "ideal" vine la biserica, participa la Sf. Liturghie si apoi pleaca acasa asa cum a venit, fara sa se uite in ochii nimanui, fara sa schimbe o vorba cu nimeni. Insa eu vad problema altfel, mai ales ca am cunoscut pe viu cazuri de genul asta.
Nu cumva este si asta o forma de iubire de aproapele - sa vedem ce-l preocupa, sa-i spunem o vorba buna (vezi topicul cu ajutarea "ne-financiara" a semenilor), sa-l imbarbatam, etc? Ori asa am ajunge sa-l "rasfatam" prea tare pe aproapele si ne indepartam in mod periculos de la calea mantuirii proprii?
De fapt, care sunt metodele prin care biserica incearca sa-i "incalzeasca" pe caldicei? Ca de fapt la asta se rezuma toata problema.
Este biserica interesata de aceasta transformare a oamenilor si a nivelului lor de credinta?
Iertare si Doamne ajuta!