[Pelerinul]

"Mama, tata, ma vedeti? Sunt la casa de puieti"

Nicolae Zidaru s-a nascut in 1978, undeva, printr-un sat de langa Urlati. Cand avea vreo doi ani, parintii lui s-au despartit si au hotarat sa ia fiecare cate un copil. Hazardul, ca un zar blestemat, a hotarat ca el sa ramana la taica-sau, care tocmai se incurcase cu o alta femeie, iar Nuti, sora lui Nicolae, sa mearga la casa mamei. O alegere deloc fericita pentru bietul baiat. Destinul lui tenebros era deja pecetluit. In doar cateva luni, mama vitrega avea sa-si dea arama pe fata. "Poate n-o sa crezi, dar imi amintesc si-acum cateva imagini. Tin minte, de exemplu, cum ma alerga cu matura prin curte. Eram prea mic, ma prindea imediat. Avea o matura mare, din nuiele. Si-acum simt usturimea aia cand ma gandesc". Ceva mai tarziu, cand Nicolae implinise deja trei ani, tatal lui, impreuna
cu femeia asta afurisita, iau in mare taina, fara nici o retinere, o hotarare uluitoare. Intr-o zi ploioasa de toamna, il trezesc pe Nicolae, il imbraca frumos, ii pun intr-o punga cateva lucrusoare, il urca in tren si-l duc la Sinaia, intr-o casa mare, cenusie, plina de copii. Apoi ei, adica parintii, isi iau in mare graba ramas bun si dispar. Pentru totdeauna. Toata viata lui va tine minte imaginea asta. Nu prea pricepea mare lucru, insa ceva rau simtea el ca se intampla. La plecare, nici macar nu l-au pupat. Erau parca mai fericiti, ca si cum ar fi scapat de o mare povara. "Mama, tata, ma vedeti?/ Sunt la casa de puieti/ unde m-ati lasat razand/ iar eu am ramas plangand./ Stiti voi oare cat ma doare/ ca inca mai am rabdare/ sa v-astept, sa ma vedeti/ in palatul de puieti?/ Stiti voi oare cat ma doare/ sa am pentru voi iertare?/ Sa fiu singur, fara ura/ sa nu stiu de-o prajitura/ sa nu zic mama sau tata/ sa nu stiu de-o ciocolata?/ Stiti voi oare cat ma doare?". Glasul ii tremura usor. Sta la locul lui, pe maldarul ala de toale. Ridica privirea din caiet si vad in ochii lui lucirea unor lacrimi mocnite.
Poetul din gara Sinaia

Supravietuitor al propriei lui vieti

Da, atunci, in primii doi-trei ani, a fost poate cel mai greu. In fiecare noapte se trezea speriat, strigandu-l pe tata, strigand-o pe mama. Usor, usor insa, dupa atatea nopti de chemari zadarnice, cuvintele astea doua aveau sa ramana doar niste vorbe goale. Ceva mai tarziu, cand a implinit sapte ani si i-a venit sorocul sa mearga la scoala, l-au mutat la Busteni, intr-o cladire sinistra, laolalta cu copiii mai mari. S-a deschis astfel cortina unui cumplit calvar. Bataia era aici naravul cel mai obisnuit. Nimeni nu putea sa scape de supliciul asta. Era unicul criteriu de stabilire a unei ierarhii. Ori aveai pumnul tare si erai sef, ori ramaneai pentru totdeauna un umil servitor, strivit de batjocura celor mai vanjosi. Pentru Nicolae, situatia s-a lamurit imediat. Pricajit si milostiv cum era, n-ar fi fost in stare sa se infrunte nici macar cu umbra vreunui adversar. Asa ca ceilalti l-au pus numaidecat la coada listei, facand din el un permanent sac de box. Nu supara pe nimeni, il bateau asa, pur si simplu. Ori doar ca sa-l convinga sa iasa la cersit pentru ei sau sa le dea portia de mancare. I-au invinetit ochii, i-au spart dintii, buzele, i-au rupt nasul, coastele, aproape zilnic isi primea portia de tortura. Ingrozit, pe la opt ani, a incercat intr-o zi singura lui metoda de supravietuire. Cu fata plina de sange, a intrat in biroul directorului sa parasca. Atat i-a trebuit. La vremea aia, directorul unei asemenea menajerii nu era deloc grijuliu cu copiii. Ba, mai degraba, prefera sa ramana complice cu cei mai rai, folosindu-i de cate ori se iveau situatii extreme. In plus, ii detesta pe cei slabi si, mai ales, pe cei care veneau la el sa parasca. Atat de tare, incat cei reclamati aflau numaidecat toata povestea. Iar orice sifon, adica paracios, trebuia pedepsit exemplar. Era cam noua seara si deja se intunecase. Nicolae se intorcea din oras. Mergea grabit, sa nu gaseasca iar usa caminului incuiata. Asta era regula. La noua fix, nea Costica, portarul, o matahala betiva, incuia usa. Cine ramanea afara n-avea decat sa doarma prin gara. Deodata, pe o alee mai intunecata, i-au taiat calea trei gealati. "Ia zi, bai, sfrijitule, dai cu clontu'? Esti sifonar?". Unul din ei tinea in mana un bat subtire, ca o nuia. Ceilalti doi l-au apucat puternic de brate. In zadar se zbatea, n-avea cum sa mai scape. Namila aia din fata lui i-a prins obrajii in palma, silindu-l sa deschida gura. Apoi, a ridicat batul si i l-a infipt pe gat. Adanc, tot mai adanc. Nicolae urla ca din gura de sarpe. Simtea cum il lua cu lesin de atata durere. Iar nemernicul ala nu se oprea, ii indesa tot mai adanc nuiaua pe gat. "Na, ba, sa mai clantani!". Durerea crestea cu fiecare secunda, cu fiecare milimetru. Ii venea sa tuseasca, sa scuipe, dar orice miscare a capului insemna un chin de nesuportat. Totul a durat un minut, poate doua. Pana cand picioarele bietului Nicolae au inceput sa tremure si pana cand, apoi, trupul lui a cazut lat. Isi aminteste doar ca s-a trezit intr-un salon de spital, cu niste tuburi la nas. Fusese operat la faringe si esofag. A doua zi, dimineata, l-a vizitat taica-sau. L-a intrebat sec de sanatate, i-a lasat pe noptiera o ciocolata si a plecat. Cand s-a intors la camin, s-a intalnit la cantina cu cei trei handralai. Mancau nestingheriti din portiile altora, zambind zeflemitor catre Nicolae. Nimeni nu i-a deranjat vreodata cu vreo ancheta sau macar cu vreo sanctiune. Ba mai mult, doi dintre ei sunt astazi oameni grei, cu functii dichisite prin anumite institutii de stat. Nicolae se opreste din povestit si deschide din nou caietul verzui. "Am scris cateva versuri si despre povestile astea. Numai putin, sa le gasesc. Cata teroare am indurat eu in anii aia! A, gata, am gasit. Le-am scris tot acolo, in gara.
Poetul din gara Sinaia

Tocmai ma pregateam sa ma culc. Dormeam atunci intr-un depozit de la capatul peronului. Am aprins lanterna si m-am apucat sa scriu". Duce caietul mai aproape de ochi, tusind parca dintr-o usoara sfiala. "Stiti voi oare, oameni buni/ cum traim printre nebuni/ printre brute, animale/ care-ar sta mai bine-n zale?/ Cum ne bat, ne chinuiesc/ iar profesorii zambesc/ si se folosesc de ei/ ca de-o ceata de misei/ cum ne-arunca peste banci/ si ne dau in cap cu rangi/ cum ne baga-n gura bete/ si ne varsa-acid pe fete?/ O, habar n-aveti voi toti/ cum ne-nvata sa fim hoti/ criminali si animale/ care-ar sta mai bine-n zale".
La cateva zile dupa ce-a iesit din spital, Nicolae s-a hotarat sa fuga. Avea numai opt ani si lumea de-afara ii era inca necunoscuta. Ceva insa il indemna sa faca pasul asta. A asteptat sa vina seara si a zbughit-o prin parcul Cazinoului, spre gara. Stia ca are un tren spre Ardeal. N-avea nici un plan, habar n-avea in ce oras o sa coboare. Voia doar sa fuga cat mai departe. In tren, insa, a fost imediat prins si dus de doi militieni la o sectie din Brasov. L-au intrebat de unde e, iar el i-a mintit. Ca maica-sa ar fi din Oradea, ca el ar fi fugit la Bucuresti si ca acum s-a hotarat sa se intoarca acasa. Cine sa-l creada? In doua ore era inapoi, la Busteni. L-au inchis intr-o camaruta fara ferestre, iar spre seara, doi zdrahoni de vreo 18 ani au navalit peste el cu picioarele. Degeaba urla el din toti rarunchii ca-l doare cumplit operatia. Bestiile alea n-aveau urechi, aveau numai pumni si picioare. Dupa vreo cinci minute, l-au lasat lesinat. S-a trezit iar la spital, unde i-au cusut din nou operatia. Apoi, o vreme, a stat cuminte, departe de orice ispita de a mai fugi, desi gandul asta ii dadea mereu tarcoale. Stia, zice el, ca daca nu fuge de-acolo, intr-o zi va muri. Abia dupa vreun an de haituiala si batai crancene a luat din nou hotararea. A fugit la Oradea, unde a stat prin gara vreo doua saptamani. Cand a simtit ca va fi prins, s-a mutat la Arad. Apoi la Cluj, unde dupa doar doua zile a fost dat in vileag de un coleg din gara, care-si simtea amenintat teritoriul. L-au tinut cateva ore la Militie si-apoi l-au trimis inapoi, la Busteni. Aici a urmat o noua pedeapsa, de data asta ceva mai "delicata". Ordinul a venit de sus, iar de aplicarea lui s-a ocupat cel mai betiv dintre instructorii caminului. L-a pus sa se descalte si timp de vreo zece minute l-a casapit cu o rigla de lemn peste talpi. Trei zile n-a putut sa mai calce. "N-am cuvinte sa descriu tot cosmarul prin care am trecut toti anii aia. Nici macar poezia nu ma ajuta, mi-e greu sa-mi amintesc, daramite sa scriu ceva despre toate astea. N-ar ajunge nici o poezie sa descrie tot ce-am trait atunci. Iar daca povestesc, nu m-ar crede nimeni. Daca spun ca profesorii, in cardasie cu elevii mai mari, ma trimiteau la cersit aproape zilnic, m-ar crede cineva? Daca spun ca ma trimiteau iarna descult, ca sa starnesc mai multa mila, m-ar crede cineva? Daca spun ca erau profesori care si-au facut vila din ajutoarele strainilor si din cersitul nostru, m-ar crede cineva? Cine sa creada ce spune un boschetar jegos? E o mare tristete sa te urmareasca toata viata amintiri d-astea si sa simti ca n-ai cui sa le povestesti, ca nimeni n-ar da doi bani pe ele sau pe suferinta ta. Am indurat neputinta asta ani de zile, pana cand am cumparat de la manastire o iconita pe care am pus-o aici, pe peretele asta, chiar deasupra pernei. Si am inceput sa vorbesc cu ea, sa-i povestesc ei toate astea. Si sa o rog sa ma ierte pentru toate greselile pe care le fac. Ca viata asta pe strada e dura, foarte dura, si nu poti sa traiesti asa, fara sa mai calci si stramb. Iar dupa ce-am vorbit cu ea, cu iconita asta, am simtit, nu stiu de ce, o mare usurare. De parca cineva mi-a luat cu mana o mare piatra de pe suflet. Atunci am inceput sa cred in Dumnezeu, in acelasi Dumnezeu pe care pana atunci Il uram pentru soarta asta pe care mi-a dat-o. Si, poate, cine stie, pana la urma o sa intru in vreo manastire si asa o sa scap si de viata asta de mizerie".